Tărâmul celor “necreate încă”

Când am scris rândurile din poza aceasta, eram într-un punct în care deseori mă găsesc. Acel moment când nu știi încotro să o iei, intuiția parcă tace mâlc, semnele și coincidențele rămân invizibile și inodore pentru bucata aceea din mine care își dorește să știe că e pe calea cea bună. Acele momente când singura certitudine este curajul de a pune dreptul în fața stângului, și apoi a stângului în fața dreptului și de a merge către nicăieri.

Obișnuiam să mă gândesc la viitor mult înainte ca el să devină prezent ca la o poveste care vine așa la pachet, ca în exercițiile de NLP, cu toate detaliile așa deodată. Ignoram că viitorul este o înșiruire continuă de momente din prezent, mici sau mari decizii din prezent, reflectări, acțiuni și inacțiuni toate petrecute în mici picături de prezent. 

Plimbarea aceea în joacă cu Mihaela într-o sâmbătă dimineața spre Dobreni, să vedem o căsuță care avea să devină “căsuța lui Hellen”, momentul când pe o bancă din Pipera am zis “Da, mamă, vreau să fac operația de micșorare de stomac.”, clipa aceea în care am cumpărat într-o după-amiază de octombrie un bilet doar dus spre Portugalia, care avea să îmi fie acasă 3 ani de zile, plimbarea aceea prin pădure când i-am spus că m-am îndrăgostit de el, “Da”-ul acela pe care l-am spus unei prietene pentru un job la un cappuccino la o terasă în București, apăsatul acela de “Send” din parcare de la Carrefour în care i-am spus “Cred că e timpul să ne vedem fiecare de treaba lui.”... Multe momente, clipe și secunde de prezent, în care habar n-am avut, fix în momentul acela, că îmi vor schimba viața și viitorul pentru totdeauna.  

După multe introspecții, cursuri, psihoterapii, regresii, ceremonii cu plante sacre, stat în ashram, căutări și regăsiri, aș putea spune că nu mai știu nimic. Și chiar și atunci când îmi doresc să știu, văd că dorința aceasta vine fie dintr-o mare frică și nesiguranță, fie dintr-un mare entuziasm și nerăbdare, și mai văd că îmi trece dacă nu îi dau mult spațiu și atenție, să iau toate horoscoapele și astrogramele la rând.

Dar atunci când îmi iese să “stau pe loc” cu mintea, cu frica, cu nesiguranța, cu entuziasmul, iubirea și nerăbdarea și să nu alerg după fiecare gând care îmi trece prin față, se face încet liniște. Este o liniște pe care o recunosc dintr-o mie. E suavă și blandă ca un cântec de leagăn care îți leagănă sufletul și te afundă în el.  E o liniște a “necreatului încă”, o liniște cât un tărâm magic în care încă nu există nimic, niciun gând, nicio dorință, nicio dramă, nicio poveste de spus, nicio rană de vindecat, nicio dramă de uitat, niciun cuvânt și niciun cântec, niciun “tu” și niciun ”eu”. Toate sunt așa necreate, toate și toți la fel, pentru ca la cea mai mica mișcare în conștință, să înceapă să capete formă, gust, sunet, vibrație, viață. 

Și îți dai seama că doar asta există cu adevărat, o înșiruire de momente de prezent necreate încă care o dată petrecute și experimentate pleacă iarăși în tărâmul magic al “neacreatului încă”.  Mai rămân unele picături de care ne-am îndrăgostit când erau vii în prezent și nu le-am lăsat să mai plece de unde au venit. Picăturile acestea, ca și unii oameni, se pot transforma în fantome și strigoi care să ne bântuie cu tristețea lor de anu fi lăsate să plece în liniștea “necreatului încă”. 

Un moment, o clipă, o secundă în care timpul nu există, în care uiți de “tine” și de “mine” de povestea ta și de povestea mea...Acestea sunt momentele în care putem privi prin matrix-ul, iluzia, jocul, maya acestei vieți și a rolurilor noaste, aducându-ne aminte din nou și din nou, de noi, de cei de dinainte de a fi ceea ce astăzi zicem că suntem „noi”, pe vremea când eram doar “necreat încă”.

Cu drag,

Prama

 

Adio dar hai stai cu mine!

 

Eram într-un cerc de prieteni deunazi, și mai în joacă mai în serios, adevăr sau provocare, sunt intrebată “Cu cine ai face dragoste acum?” Spun, oarecum neașteptat și pentru mine ”Cu iubitul meu”. Și cum mi se rostogoleau cuvintele din gură, ceva în mine știa că răspunsul ăsta e de demult, și că iubitul meu nu mai e iubitul meu de ceva vreme. Ceva în mine, vede imediat neadevărul, ca pe un miros înțepător, pe care nu te poți preface că nu îl simți. Și ceilalți din grup au zâmbit și au zis “Ce frumooos!”. Însă același ceva din mine e și în ei, și și pe ei, ca și pe mine, i-a “înțepat” neadevărul meu. Acel ceva e conștința, una și aceeași, în toți și în toate.

La început ne doare că celalalt nu e așa cum ne dorim sau avem noi nevoie. Și într-atât suntem îndrăgostiți în mod absolut și avem nevoie de roz, de basm, de frumos și de bine, încât preferăm să ne ignorăm conștința și adevărul rostit de aceasta, și să sperăm că celălalt și circumstanțele, se vor schimba urmând scenariul învizibil din mintea noastră. Facem compromisuri, strângem aprig din dinți, plângem pe muțește și a doua zi o luăm de la capăt, cu simțul fals al datoriei, devotamentului și loialității față de celălalt. Iar celălalt se schimbă și tu te schimbi, și circumstanțele se schimbă și ele…de obicei ducându-te și mai departe de scenariul dorințelor tale de la început.

Durerea ignoranței începe încet să te schimonosească pe dinăuntru, să îți construiască ziduri de apărare și fortărețe de aparent confort, fericire și împlinire. Asta până când tot acel ceva din tine e mult prea puternic pentru a putea continua să ignore, să închizi ochii și să te minți. Și atunci începi să spui cuvinte care dor și care știi că vor fi punctul acela pe care tot ai amânat să îl pui poveștii din capul tău. 

Și parcă cel mai tare doare nu însăși faptul că o relație nu mai merge și că te afli pe un alt drum decât cel de lângă tine, cât conștientizarea iluziei în care ai trait câteodată ani la rândul, în poveștile și proiecțiile tale, în ignoranță. Și iata că ne e dat să trecem prin experiențe în care să ne clădim visuri, dorințe, atașamente, basme și Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene, doar pentru ca apoi să le părăsim recunoscându-le frivolitatea și inconsistența existenței lor. Nu e ușor, cum nu e nici greu…E un proces natural și firesc ca viața însăși.

Ce rămâne din toate aceste experiențe? Tu, într-o construcție spirituală, psihică, emoțională, cu totul altfel, decât tu cel/cea de la începutul experienței cu pricina. Rămâi tu și conștința ta, și mai ales decizia ta de a urma adevărul și conștința dincolo de durere, lipsă, necunoscut, disconfort, frica de a lua-o de la capăt și de a trece prin același scenariu, toate în fapt o iluzie. Toate aceste momente, în care alegem adevărul simțit, conștința, viața, nu fac decât să ne aducă aminte din nou și din nou că singurul lucru statornic, adevărat și neschimbător în această viață este conștința, adică ceea ce suntem dincolo de povestea existenței noastre de la un moment dat.

Acum am timp sa nu am timp

M-am trezit de doua zile cu un sentiment puternic ca nu mai sunt in criza de timp. Asa brusc! Desi am un program, nu ma grabesc niciodata si totusi ajung la timp, si chiar mai devreme. 

Am timp dimineata sa imi beau toata cafeaua pe indelete, cat timp imi incalzesc fata la soare si vantul imi  bate in plete. Am timp si chef sa imi curat fata, sa ma cremuiesc si sa imi aleg in tihna hainele cu care sa ma imbrac in ziua aceea. Timpul nu mai e o grija, nu mai imi sta in coaste ca un profesor aspru care imi aminteste de fiecare data cat de incapabila sunt si cum trebuie sa incerc mai mult si mai bine. Nu...acum curge linistit in ritmul lui, si cumva, fara eforturi, eu si el curgem impreuna, fara sa ii simt prezenta intr-un mod vadit.

Si nu ma refer nicicum la faptul ca inainte aveam multe de facut si nu aveam timp pentru fiecare lucru in parte, nu! Ma surprindeam deseori trezindu-ma sambata, duminica foarte devreme, chiar daca nu aveam niciun program, doar ca sa am timp mai mult. Nu ma intrebati pentru ce ca nu am ajuns atat de departe atunci cu intrebarile. Doar ca simteam ca nu am timp, ca totul trece prea repede, ca nu am timp sa ma uit la mine, sa ma cremuiesc, sa ma plimb, sa ma misc, sa ma intalnesc cu prietenii, sa citesc, sa pictez, sa cant, sa fac curat, sa merg la cumparaturi, sa scriu, sa imi aranjez gradina, sa vopsesc terasa, sa tund iarba, sa ma gandesc la un nou business, sa fac curat in pod, sa... Da' nici nu mai conteaza, caci in fapt imi dau seama acum ca ceea ce imi lipsea era asezarea dulce pe care o simt acum in mine. Simt ca orice se intampla in afara mea e atat de stramt, limitat si trecator. Insa cand inchid ochii si ma uit inauntru totul e perfect asa cum e, totul are o rezolvare, totul curge, totul e fix la timp, fiindca chiar si timpul e in timp. 

E ca si cand ai stat toata ziua pe afara incercand sa aduni niste vrescuri sa pui de un foc sa te incalzesti, insa vreascurile erau umede, chibriturile la fel, hartia prea putina, vantul puternic, ba s-a mai pus si pe nins si ti-a intrat deja apa in bocanci... Si cineva iti zice "Da' de ce nu intri in casa la cadura si te chinui asa pe afara!" si nu prea intelegi ce zice, care casa, unde, care caldura...Il faci nebun, si iti continui treaba caci iti e foarte frig. Mai vine un nene pe strada si iti zice acelasi lucru. Incepi sa te uiti in jur, ca tu habar n-ai sa fie nicio casa prin jur, dar daca oamenii astia insista ca ei o vad... Si parca prin ceata inghetata vezi la nici 10 metri de tine, ca prin vis, streasina unei case. Si te apropii, si te apropii, si ajungi la usa... E casa ta si parca nu, si astfel nu prea indraznesti sa intri. Lumina e aprinsa, focul arde in soba si ceaiul  e fierbinte in cana de pe masa. Stai cu promoroaca la nas pana cand, picioarele prea inghetate te fac sa treci peste orice jena, si sa intri cu orice risc. Miroase a scortisoara. Te descalti, intri, si incepi sa strigi dupa cineva. Nimeni. Cu cat strigi parca iti aduci aminte ca aveai si tu o casa fix la fel. Uite, parca aici langa soba era o paturica si niste sosete de lana. Surpriza e si mai mare, cand le gasesti fix acolo. Atunci iti trazneste ideea ca asta ar putea fi casa ta, da ceva te-a lovit in freza afara si ai uitat de ea... stateai cu vreascurile alea ude sa le aprinzi. Si uite asa, stai acasa la tine, cu un ceai in mana, cu picioarele lipite de buza sobei si te simti fericit. Nu mai conteaza atunci absolut nimic altceva, decat caldura, pacea, linistea si iubirea domolita care danseaza in ritmul focului din soba. Si atunci ai timp...

Acum am timp, sa ma uit dupa mine, sa ma uit din mine, sa ma uit la mine, sa ma uit in jurul meu si am timp chiar sa vad, si chiar sa aud si chiar sa simt. Acum am timp sa nu am timp...

Un Dragobete…fara datorii!

Nu mi-a fost nicicand mai clar faptul ca o virtute se poate transforma usor intr-o pacoste... iubirea. Stiu, pare ciudat. Pana si mie imi pare ciudat acum cand pun asta pe hartie, insa asta e adevarul. Totul pornea de la o loialitate prost inteleasa ca un simt al datoriei dus la extrem, fata de celalalt. E o vorba “Sa iti faci datoria!”…Cam asa am inteles eu si familia mea sa iubim, facandu-ne datoria, de parca insasi iubirea pe care o simteam de la celalalt trebuia retribuita cumva, si asa se crea “datoria”. Era ceva atat de subtil si de inconstient incat totul se transforma intr-un automatism si un dat. Familia si prietenia se transformau astfel, intr-o relatie de putere in care cineva era mai presus decat celalalt in iubire, in care unul era “dator” celuilalt. Si asta doar fiindca cel care era "mai prejos" nu avea curajul, increderea, puterea dar mai ales iubirea si stima de sine, de a fi egalul celuilalt, egalul autoritatii pe care o iubea si o stima atat de mult.

De mica am suprapus iubirea parintilor peste sacrificiile de ordin material pe care le-au facut pentru mine. Si parintii mei, cred ca au suprapus de multe ori iubirea peste posibilitatile lor materiale de a-mi oferi anumite lucruri sau oportunitati de care aveam nevoie. Desi nu sunt unul si acelasi lucru,  ele tind sa mearga mana in mana. Spre exemplu, mama si tata au fost la polul opus. Daca mama a facut imposibilul din punct de vedere financiar, ca sa merg la un liceu bun, la o facultate buna, la bursa in straintate, la cercetare in strainatate, inhamandu-se uneori la datorii mult peste puterea ei de a le acoperi, doar dintr-o mare iubire fata de mine si un profund simt al datoriei, tata s-a pastrat intr-o linie neutra, in care toate erau aparent bune si frumoase, pana cand se ajungea la spinosul subiect al banilor. Atunci de obicei se supara, in primul rand pe mama, apoi si pe mine, pana cand trecea evenimentul nascator de nevoi financiare, si imediat dupa, devenea din nou, iubitor si deschis la vorba.

Si desi mama mea eroina, nu mi s-a plans niciodata, repetandu-mi ca a fost alegerea ei si nu o regreta, dintr-un motiv mult prea subtil si pentru mine si pentru ea, fiecare chin al ei facut in numele iubirii ce mi-o poarta, devenea o “datorie” in plus pentru mine. La polul opus, lipsa sustinerii din partea tatalui meu, a condus sigur si rapid, la negarea oricarei prezente a lui in viata mea. Asta desi paisprezece ani am impartit aceeasi casa, zi de zi. Ca si cum iubirea dintre noi era o contabilitate cinica, in care el avea “datoria” sa ma iubeasca si sa ma sustina, si eu, la randul meu, sa il iubesc si sa il sustin. Pe atunci nu prea stiam niciunul de capul nostru, si credeam ca trebuie musai sa faci ceva ca sa fii iubit. Mama vroia iubita, tata nu prea. Si uite asa, simtul "datoriei" era direct proportional cu nevoia de iubire.

Nimeni nu punea in cuvinte asta, nimeni nu pretindea in cuvinte asta celuilalt, caci contabilitatea asta emotionala era “presupusa, inconstienta si subinteleasa”. Si asta cam in orice familie din acea vreme. De multe ori o suprindeam pe bunica mea mai ales, povestind la cafea cu prietenele ei, “Eu nu stiu de ce X e nefericita. Barbatul ii aduce bani acasa, nu o bate, nu o inseala si nu bea.” Iata abecedarul fericirii in cuplu de pe atunci. Altfel, si intre soti, iubirea era o “datorie”, si chiar daca sub acea “datorie” iubirea se usca pana nu mai exista nimic, “datoria” se incapatana sa ramana. Si cu cat “datoria” era mai mare, cu atat “iubirea” era mai putina, si chinul mai prezent. Femeile si barbatii mascau durerea, frustrarea, umilinta si lipsa iubirii, sub umbrela iluzorie a “datoriei” de a fi si a se purta intr-un anume fel, de a se pastra intr-o casnicie, sau de a se anula incet-incet pe sine .

Si iata ca, sub aceasta plamada, intalnim astazi tineri care se dau de-a rostogolul din “datorie” pentru parintii lor, stau impreuna cu acestia pana la varste adulte, se casatoresc cu cineva pe gustul parintilor, au copii pentru ca parintii isi doresc nepoti, fac o facultate pentru ca parintii isi doresc ce nu au putut ei sa faca, toate astea ignorandu-se pe ei si dorinta lor interioara. Si asta fiindca asta e modelul, al unor parinti crescuti sub semnul “datoriei” care si-au depasit cu mult capacitatea, mai ales materiala, la momentul copilariei copiilor lor, ca unica forma cunoscuta de ei la acel moment, de expresie a iubirii lor fata de odraslele lor.

Asa ne suparam si pretindem de la iubitii/iubitele, parintii, prietenii sau copii nostri anumite comportamente conforme cu printipurile noastre, de aceea ne simtim tradati atunci cand cineva drag alege un drum conex sau diferit decat impreuna cu noi, de aceea ne simtim atat de indatorati fata de cel ce ne iubeste, fie el prieten, iubit/a, sau ruda, nefiind in stare de pune niste granite al spatiului propriu si personal in care guvernezi de unul singur. Tot de aceea cand cineva ne face un cadou simtim nevoia sa ii intoarcem fapta, sa ii intoarcem complimentul sau sa facem o glumita autoironica pentru a minimaliza complimentul sau gandul bun, impotenti fiind de a sta pe loc, de a zice “Multumesc!” si de a savura asta pe dinauntru.

Dar cred ca lucrurile se schimba, si suntem pusi la marea incercare de a ne elibera de “datorii” fie ele materiale, karmice, emotionale, sociale sau de orice fel, de a pune materialul pe al doilea loc si de a descoperi, ce e cu adevarat pe primul loc. Mai intai dintr-o neimplinire si tristete profunda, stranie si fara sens, apoi dintr-o bucurie, trezire si nevoie de impartasire cu ceilalti. Caci ce poate fi pe primul loc altceva decat iubirea cu toate formele si valentele ei nemarginite insa iubirea libera, neconditionata si nestingherita, iubirea care se naste direct din noi, fara motiv, fara vreun aport personal, si fara nicio pretentie, datorie sau repros, izvorata dintr-o profunda aflare si iubire de sine.

Asa ca iubesc fara datorii, pe cine-mi place, cat imi place si cand imi place, zbor, ma intind, ma strang, rad, tac, scriu, vorbesc, respir, expir, ma bucur, muncesc, alerg, stau, sunt recunoscatoare, traiesc, sunt libera si fara datorii…

Supararea cand imi vine, rad, iubesc si ma fac bine

E vremea bilantului si a promisiunilor solemne pentru anul care vine, a intentiilor si a sperantelor. Si uite asa ajung sa citesc si sa aud numai mesaje pline de multumesc, te iubesc, iertare, compasiune, iarasi iubire, bine... intelegeti idea. Si asta ma lesina, ca o bere rasuflata intr-o zi de vara torida. Adica, berea e buna, daca ar mai fi fost si rece, era perfect, isi atingea scopul. Cam asa si cu mesajele astea. Bune ele, dar daca ar mai fi si pe sincere, sa ilustreze realitatea din interior, ar fi perfect, ar fi un act care ar emotiona si ar incuraja pe ceilalti de langa sa isi permita sinceritatea cu ei insisi, macar o data pe an.

Asa ca... asta e mesajul meu de an nou, unul brutal de sincer.

Ma simt suparata, tare suparata, pe neputinta celor din jurul meu, pe indaratnicia de a fi neputincioasa si de a ma chinui, indaratnicie familiara si celor din jurul meu, pe lipsa de curaj si consecventa in decizii si de irosire in lucruri mici si neinsemnate, cum ar fi aceasta suparare.

Ma simt suparata si impung, n- am rabdare, ma enervez repede si scriu mesaje suparate care sapa in cei dragi din jurul meu. Apoi imi pare rau si imi dau seama ca ii iubesc asa cum sunt, cu neputinte, cu imperfectiuni, cu nesigurante si incapatanari. Sunt oamenii mei, si ...ia ghici, ei sunt eu...

Si asa imi dau seama cat de suparata sunt eu pe mine, pe neputinta din capul meu, pe lipsa mea de rabdare, pe lipsa mea de consecventa, pe lipsa mea de fermitate in decizii, pe lipsa de curaj, pe temerile si nesigurantele mele. 

Si atunci ma uit in jurul meu. Iubitul imi spune "Sweety...love you as always!You are like a magnet." Ma suna mama. "Fata... Te iubesc mult!". Ma suna tata. "Fata tatei...sa ai un an minunat!" Danuta bate frisca in bucatarie in locul meu pentru tortul de diseara, Mihaela ma ia in brate ma pupa si imi spune "Tare te iubesc sora mea!" si atunci Olguta incepe sa rada in hohote fara motiv. Si uite asa, ma buseste plansul cand imi dau seama ca oricat de uricioasa si suparata si ciufuta as fi, ei cu totii ma iubesc, si mai mult, si mai cu foc...Si atunci imi dau seama ca toti oamenii din jurul meu sunt eu, care isi cheama acasa ruda mai suparata, mai furioasa, mai ciufuta, mai moroconoasa, aia care de Anul Nou ar vrea sa stea in varful patului si sa se uite la Vasile Muraru si sa planga la glumele lui rasuflate, printre pahare de sampanie si sandvisuri cu salam de sibiu. Si atunci, incep sa rad, in hohote, incep sa plang si sa rad ca si cum Universul ar rade cu lacrimi de tragediile mele insignifiante, si minuscule, si rizibile...

 

Si atunci rad, si rad, si plang si rad, si iarasi rad. si mai plang... Si ma bucur, ca traiesc, ca plang, ca rad...ca am oameni in jurul meu care ma invata zilnic cum sa iubesc, de fapt...cum sa ma iubesc, cu toate putintele si mai ales cu neputintele mele, cu stangaciile si morocaseniile mele, si ezitarile si neajunsurile mele, stiute si mai ales nestiute...asa cum ma aflu, mai mult, mai sincer, mai deschis, mai autentic.

 

Asa ca va doresc...un sincer... La multi ani!

Iosicumini

Mos Craciun traieste!

Asa mi-a spus o prietena draga! Ce-i drept uitasem sau poate doar nu ma mai gandisem la asta demult, foarte demult. Si cu toate astea, acum ca tot mi-am amintit de el, imi dau seama ca a fost si este cu mine mereu..nu doar de Craciun.

 

Prima mea amintire cu Mosul este din timpul gradinitei, sau “caminului” cum ii spuneam noi, unde ma ducea mama. Aveam in jur de 5 ani. Era Craciunul si purtam o pelerina din saten alb cu floricele si o coronita de printesa pe cap. Nu imi aduc aminte ce cantec sau poezie am spus atunci, insa imi aduc perfect aminte momentul in care Mosul m-a luat in brate si m-a pupat multumindu-mi. Apoi a cautat prin sacul lui rosu si mare si mi-a intins un cadou, pe care surpriza…scria chiar numele meu. Surpriza a fost si mai mare cand am deschis cadoul si am gasit un set de gatit de jucarie, fix asa cum imi dorisem eu. Atunci am avut asa o bucurie de intensa, fiindca nici nu credeam ca exista set de bucatarie de jucarie…si iata ca Mosul, nu doar ca l-a gasit, ci mi l-a si adus. Acum imi dau seama ca ceea ce m-a bucurat cel mai tare, nu era cadoul in sine, ci faptul ca Mosul stiuse exact ceea ce eu imi dorisem, si surpriza….fix aia mi-a si adus in dar. M-a bucurat enorm si m-a linistit sa stiu ca cineva, acolo la Polul Nord, stia exact ce imi doream, fara sa-i spun nimic, fara sa-l rog indelung, fara sa-l cicalesc, sa plang in fata magazinului sau sa dau din picioare. El stia pur si simplu si facea sa se intample.

 

Imi amintesc mai apoi ca intr-un an am decis sa ii testez limitele de darnicie si generozitate, sarind intentionat calul in asteptarile sau lista de codouri pe care mi-o doream. Alaturi de bicicleta, am trecut si patinele si o pereche de schiuri, si o papusa, si dulciuri. Daca era intr-adevar magie…ar fi trebuit sa le primesc pe toate ca in toti ceilalti ani.  In anul acela mi-a adus o pijama, o papusa (nu cea pe care mi-o dorisem eu) si cateva portocale. Am fost dezamagita insa mi-am spus ca Mosul nu face Hocus-Pocus ci asculta doar de dorintele adevarate. MI-a parut rau, caci nu imi dorisem cu adevarat niciunul dintre cadourile ce le pusesem pe lista. De atunci incolo am devenit foarte serioasa cu Mosul si i-am cerut doar ceea ce imi doream cu adevarat!

 

La scurt timp dupa aceasta patanie am aflat ca Mosul era de fapt mama care se strecura pe furis si imi lasa cadouri. Imi dadusem seama de lucrul asta cand vazusem cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului pijamaua care avea sa sada ulterior sub brad...nu de la mama ci "de la Mosul". Acum imi dau seama ca nu m-am suparat foarte rau fiindca ceva din mine a continuat sa creada.

 

Paradoxul cel mai mare, a fost ca peste ani, in timpul facultatii, singurul meu job, a fost nici de asistenta a vre unui avocat de succes din Cluj, nici la pizzeria din coltul caminului, nici in Carrefour, nici nicaieri altundeva decat in Satul lui Mos Craciun, in Rovaniemi. Eu am fost spiridusul lui Mos Craciun in mod oficial. Acolo am facut parte din magia lui Mos Craciun. Vorbeam cu copii care veneau zilnic sa il viziteze pe Mosul cu inima in palma. Iar Mosul nu s-a lasat mai prejos. Le-a luat inima lor micuta si sincera, a suflat peste praf de stele, si apoi la o turta dulce si un lapte de ren cu vanilie, deschideam cadourile care erau "fix" pe calapodul dorintelor copiilor - musafiri. Ma regaseam in privirea copiilor pe care ii vedeam in fiecare zi, in speranta, credinta si surpriza lor implinita ce li se citea pe fata. Asa ceva nu are cum sa fie doar o poveste de copii. E mult prea adevarat si puternic.

 

Mai tarziu, imi aduc aminte ca i-am cerut Mosului  un barbat dragut cu care sa am o relatie draguta, insa asa…de incercare, nu neaparat serioasa. Fara maritis, cunoscut parinti, mutat impreuna...asta era clar! Si s-a facut…cateva zile mai tarziu eram cu un barbat frumos cu nume predestinat de cuceritor, cu care am avut o relatie draguta, fara maritis si cu final la fel de intempestiv ca si inceputul. De incercare… M-a durut cand s-a terminat iar  printre sughituri si de ce-uri, mi-am adus aminte ca fusesem foarte specifica in ceea ce ii cerusem Mosului, iar Mosul imi adusese fix ceea ce cerusem. Na…acum mai enerveaza-te pe Mosul sau pe Romeo din povestea de mai sus. Nicicum!…Mi-am dat seama ca ceea ce-am cerut, aia am primit. Asa ca am invatat sa fiu atenta la ceea ce-mi doresc si cer.

 

Asa ca mai tarziu mi-am dorit o casa…pe pamant, si cu pamant. O casa batraneasca, cu personalitate care sa spuna o poveste, o casa calda in care sa intri si ca simti ca prinzi radacini. O saptamana mai tarziu, am intrebat la birou de o casa ieftina, aproape de Bucuresti si de metrou. Si in aceeasi zi, am gasit-o, iar peste jumatate de an m-am mutat in ea.

 

Insist insa de ceva timp la Mos pentru un barbat bun si bland, sufletul meu pereche, nu oricare, pentru barbatul care sa ma reflecte pe mine, fiindca sunt sigura ca exista undeva in aceasta lume larga un asemenea barbat. Si chiar daca nu a aparut inca, am credinta ca va veni cand eu imi voi dori cu adevarat. Precum setul de gatit de bucatarie din copilarie, ce nici nu as fi crezut ca se fabrica, si cand colo m-am trezit cu el in brate de Craciun. Cu fiecare Craciun pe care il petrec singura, fara El, si il intreb in gand pe Mos, cu nerabdare, de ce intarzie, imi vine in minte si inteleg ca eu am decis sa cresc de una singura pentru moment, iar Mosul nu poate decide peste mine. El doar reflecta ceea ce eu imi doresc cu adevarat. De altfel, simt cum cresc in fiecare clipa eu, ca femeie, ca om, ca suflet, cum sunt intr-un proces continuu de descoperire, de cunoastere, de intelegere, eu cu mine insami. Fiindca unele lucruri ies mai bine cand esti de unul singur, cum altele se invata mai bine in doi. Eh…eu sunt la etapa lucrurilor care se fac mai bine de unul singur. Si atunci...il simt pe Mos langa mine…vorbesc cu el, iar el imi raspunde in felul lui. Deci nu am cum sa nu cred in Mos Craciun caci el este cu mine si in mine.

 

Caci Mos Craciun este acel ceva bland si bun, care asculta si ofera, acea energie care te face sa ai fluturi in stomac si sa zambesti prosteste fara motiv, este ceea ce cheama familiile aproape, este caldura si lumina. Pentru mine Mos Craciun nu este o iluzie puerila. Pentru mine Mosul nu a incetat niciodata sa existe. El este credinta mea in mai bine, credinta mea  ca dorintele venite din suflet se implinesc fara exceptie, credinta mea si speranta mea si caldura mea si lumina mea, bucuria mea si cantecul lin cu miros de brad verde si portocale ce-ti curg lipicios printre degete. Mos Craciun inseamna surpriza coincidentelor aranjate cu mana, si a bucuriei ca nu esti singur, ca esti ascultat, iubit si daruit…

 

Asa ca Mos Craciun exista cu adevarat. Cred ca a venit si la tine :-)

 

(Mos)Craciun fericit!

 

Iosicumini

Sunt cu adevarat fericita! Ce ma fac?!

Ei bine da…sunt cu adevarat fericita. Sunt atat de fericita incat nu ma pot stapani sa nu scriu despre asta. Sunt fericita atunci cand ascult o melodie frumoasa, atunci cand o cant la chitara cu “na-na-na”, sunt fericita cand mananc pipote de pui la cantina din colt, sunt fericita cand ascult colindele pe care le tot aud de cel putin 10 ani incoace, sunt fericita cand ajung la inot si-mi iese sau nu imi iese ceva, sunt fericita cand ajung acasa si ma asez in pat si focul palpaie in soba dupa ce mi-am ars mainile si m-am chinuit facand focul, sunt fericita cand vorbesc cu mama despre orice sau cand imi imbratisez cea mai buna prietena, sunt fericita cand imi iubesc cainele vagabond aciuat pe langa casa, sau cand merg in masina spre birou si imi beau cafeaua fierbinte in traficul infernal din Bucuresti…ce mai incolo si incoace…trebuie sa recunosc, n-am incotro, ca sunt fericita mai tot timpul si mai indiferent de ce fac, tot fericita raman. Si de aici se desprinde o intrebare…Eu ce ma fac, asa fericita?!

 

Nu, nu glumesc! Ce ma fac eu acum cu atata fericire pe capul meu?!

 

Stiu ca pare asa o nebunie sau un moft ce scriu eu acum, dar asa e. Am fost obisnuita de mica cu greul, cu nevoia, cu “descurcatul”, cu conflictele dintre “oamenii mari”, cu suferinte bagate sub pres,  cu treburi de “oameni mari”, cu neputinte si frustrari. Stiu foarte bine cum sa le descurc, stiu cum sa le administrez de fapt cred ca m-am obisnuit cu ele. Insa obisnuinta aceasta a sapat in mine, si atunci cand am crezut ca m-am obisnuit mai mult cu greul, atunci a inceput sa doara cel mai rau. Asa rau, incat nu mai puteam baga prea multe sub pres nimic.

 

Si fiindca devenisem o femeie puternica si mai ales inteligenta, nu se cadea ca durerea sa iasa pe gura oricum, ci doar impachetata frumos in poleiala unui sarcasm mai mult tragic decat comic, aspru, morocanos, dar inteligent. Sarcasmul devenise semnatura mea, acel ceva care ma definea si ma facea dorita, glumeata si inteligenta, printre prietenii, colegii sau cei din familia mea. Si atunci cand o prietena draga mi-a spus, neamuzata de o glumita de-a mea, ca sarcasmul este masura unei dureri ascunse…m-am simtit zdruncinata din radacini caci fara sarcasmul meu aspru, glumet si inteligent…cine mai eram eu? Cu alte cuvinte, fara durere si chin…mai existam? Stiu, raspunsul pare simplu si evident, insa simterea concordanta nu a fost la fel de simpla si evidenta pentru mine la acel moment.

 

Mi-am dat seama acum, ca imi era mult mai la indemana sa ma descurc cu greul decat cu binele, cu chinul decat cu usurinta firescului din lucruri, cu iubirea decat cu sarcasmul si micile rautati, cu tristeatea decat cu bucuria. Nu stiu de ce, probabil e o mostenire ancestrala a chinului si suferintei si o ignoranta vinovata fata de fericire, iubire si bucurie. Si nu ma refer la fericiri de moment, trecatoare si efemere…adica la un shopping in mall, la o inghetata mare cu ciocolata, la o destrabalare la KFC sau la masina noua din parcare. Nu ma refer nici la iubiri nascute din nevoi, suferinte si atasamente bolnavicioase, cum personal, cred ca a fost tiparul si obisnuinta pana de curand. Nu ma refer nici la bucurii fortate de tipare ale societatii caci toata lumea “trebuie” sa fie fericita, sa cante, sa manance si sa danseze de Craciun si Revelion, chiar daca poate cu adevarat ii arde sa stea in pijama cu capul in perna.

 

Cand vorbesc de fericire, iubire si bucurie, ma refer la o stare continua, nedeterminata si neinfluentata de nimic din afara mea. Vorbesc despre o emotie frumoasa care curge continuu si umple totul, vindeca si incalzeste. Am citit despre ea, am vazut-o la altii din jurul meu, insa recunosc ca desi ravnita, nu am crezut niciodata ca o voi simti in toata fiinta mea si ca ma va tine. E atat de emotionant sa ma observ fericita dupa o viata in care nefericirea a fost o virtute si un piedestal. E atat de emotionant sa vad ca sunt mai presus de neputintele si necredintele fiintei mele pamantene. Caci ceva mai presus de Elena care merge acasa in fiecare seara, doarme 4-5 ore si a doua zi se intoarce la birou, este o alta Elena, care stie foarte bine ca fiecare mers acasa si fiecare somn si fiecare plecat de acasa este o experienta pretioasa, ca o picatura chinezeasca ce la un moment dat va umple un pahar care va avea sens si va face diferenta si pentru Elena cea care acum doar merge acasa, doarme si a doua zi se intoarce la birou.

 

Este emotionant sa simt cu adevarat ca niciodata nu am fost singura ci doar nu prea am stiut de mine. Este emotionant sa simt ca intr-adevar nu mai am nevoie de nimic si de nimeni pentru a fi cu adevarat fericita. Si asta nu inseamna ca nu imi doresc inca mult sa ma indragostesc cu totul de cineva, si eu sa fiu el si el sa fie eu, si amandoi unul. Insa de abia acum imi dau seama ca o astfel de relatie nu se poate naste din nevoie, suferinta, singuratate si durere…ci din bucurie si iubire in primul rand fata de propria persoana.  Caci nu poti iubi mai mult pe cineva decat te iubesti deja pe tine insuti.

 

Deci…ce ma fac eu acum? Am plans astazi de vreo trei ori de bucurie si recunostinta. E ceva ce nu poate fi pus in cuvinte care ma atinge profund si ma emotioneaza. Ce ma fac eu? TRAIESC…mai cu foc si mai intens, mai constient, mai impacat si mai increzator in mine si in alegerile mele.

 

Si inca mi-e greu, si inca sunt cu neputintele mele, si inca sunt cu fricile mele, si inca sunt cu greutatile si neajunsurile din viata mea. Nu, nu au disparut cu toata fericirea de care va vorbeam mai sus. Dar toate imi par acum firesti si necesare, ca niste lespezi pe care scrie “Pasul 1”, “Pasul 2”, “Pasul 3” si asa mai departe…Pana unde? Pana nicaieri si pretutindeni…caci nu prea conteaza destinatia  ci cum te petreci pana acolo.

 

Asa ca sunt cu adevarat fericita si traiesc!

 

Cu drag,
Iosicumini