De ziua mea...

Am observat ca in ultimul timp nu stiu ce sa raspund la intrebarea "Si ce ti-ai dori cadou de ziua ta?". Nu, nu interpretati gresit, nu ca o geanta chic de la Dada, un stilou cochet, un pulover trendy si cosy din lana de la Stefanel, o bijuterie cu stil aleasa, o carte palpitanta sau un buchet de flori care iti taie respiratia nu ma misca; insa nu pot spune deschis si cu asteptarea incordata la maxim ca imi doresc cu adevarat vreunul dintre lucrurile mai sus amintite.

Fapt pentru care, viata care se pare ca ma cunoaste chiar mai bine decat ma cunosc eu insami, mi-a oferit de ziua mea un soi de replay...al unor intalniri si experiente mai vechi, si pe care le am pastrate cu grija in colectia proprie, langa gentile Dada, colectia de cercei cu pietre si cea de balerini.

E straniu cum revin in viata mea persoane, sentimente, trairi puternice care se repeta cu o recurenta care ma lasa fara cuvinte si cu multe intrebari. E straniu cum unii oameni sau unele evenimente imi pot trezi atat de puternice trairi, de frumusete, de tristete, de dragoste, de barbarie, de prietenie, de singuratate, de implinire, de teama, de caldura.

Si ma gandesc, in buna traditie a lectiilor primite pana atunci si a caracterului meu docil de bun invatacel dornic sa stie cat mai multe, ce ar trebui sa iau din tot acest coktail de emotii, trairi, oameni si sentimente care apar pe tava fix de ziua mea. Cu siguranta ca trebuie sa reactionez diferit de cum am facut-o data trecuta. Si totusi cum?

Reflectand un pic mai mult de 2 secunde (cum faceam de obicei, pana atunci!), mi-am dat seama ca sunt, poate ca multi altii, prea grabita sa ajung undeva sau la cineva, si fac un salt smecheresc, credeam eu, peste toate sentimentele si trairile pe care mi le prilejuiesc acele locuri, oameni sau evenimente. Or, descopar acum cu stupoare, ca pe langa locul sau persoana la care vrei sa ajungi, la fel de important este sa traiesti emotia respectiva independent de persoana sau locul care doar ti-o prilejuieste. M-am vazut retroactiv cu oamenii la care am vrut sa ajung sau in locurile in care am vrut sa ajung, si totodata in necunoastere. Nu stiam ce simt si cum sa ma port in consecinta.

E ca un training emotional continuu pe care am fentat pana acum sa il fac. Iar acum sunt ca un copil in clasa intai in fata necunoscutului academic. Desi recunosc ca la inceput a fost o temere...am avut curajul sa stau acolo in emotia respectiva, iar acum temerea s-a transformat in curiozitate si drag.

Ma simt coplesita in atare momente, dar in sensul bun al cuvantului. Simt ca si cum toate aceste trairi puternice sunt un combustibil pentru mine, care ma "scuipa" din bucataria secreta a Divinitatii (sau vietii pentru cei carora le pica mai bine asa!) inapoi in viata, ceva mai puternica, si ceva mai cunoscatoare a mea si a celor din jurul meu.

Raman totusi cu o emotie pura in suflet, ca o avanpremiera a ceva si mai puternic si mai coplesitor ce va sa apara in viata mea.

Asa ca de ziua mea, m-am trezit coplesita de emotii fascinante si de oameni si mai fascinanti si m-am gandit ca poate lectia si cadoul totodata de ziua mea este sa simt toate acestea si sa ma delectez cu emotia asta ca la o cafea buna cu un coniac. Si nimic mai mult!