Am trait un astfel de moment recent. Atunci mi-am dat seama cat de obisnuita este mintea noastra cu superficialitatea. Gandim in tipare, punem etichete si trecem rapid mai departe, linistiti ca stim totul si controlam totul.
Pana si despre noi gandim in tipare si ne vedem intr-un fel anume, fie frumosi, fie urati, fie slabi, fie grasi, fie destepti, fie la mana celor destepti. Ne facem planuri pentru noi tot in tipare, si apoi ne strofocam o viata sa ne inghesuim in acel tipar. Si in tot acest timp, si in toata aceasta lupta, noi nu ne traim pe noi. Nici macar nu ne vedem, nu ne cunoastem, decat distorsionat, fals si fad prin prisma hologramei create de mintea noastra.
Si uite asa, intr-un moment in care toate lucrurile erau mai incalcite ca niciodata, cand simteam ca totul se clatina si oricat m-as stradui continua sa se clatine, cineva a scos o oglinda si mi-a pus-o in fata. Si apoi mi-a vorbit despre mine, despre mine cea de dupa holograma mintii mele. M-a scos de pe undeva, nu stiu de unde, si mi-a facut cunostinta cu mine.
M-a induiosat, m-a emotionat si m-a transformat cu totul acel moment, acea clipa in care mi-am inchis ochii pe dinafara si i-am deschis pe dinauntru. Mi-a placut ce am vazut si nu fiindca ar fi corespuns cu vreun plan B al mintii mele, ci fiindca era fix ceea ce eu simteam demult in mine, ca o voce surda, pe care de abia acum o desluseam. M-a facut sa vreau sa renunt la aparenta de parinte critic care intotdeauna are planuri inalte pentru copilul sau, ignorandu-i insa cu totul fiinta. E ca atunci cand parintele vrea sa devii neurochirurg, insa tu ai vrea sa dai la istorie, filosofie sau actorie.
Dar noi, astia din noi, desi acoperiti incontinuu cu straturi groase de uitare, frica si ignoranta, nu ne uitam niciodata dorul si crezul launtric, nu abandonam niciodata, speram incontinuu, strigam incontinuu, ramanem loiali de la prima viata si pana la ultima, avem rabdare perpetua si continuam sa zvacnim. Pana cand mai apare o oglinda, si ne vedem in sfarsit, ne cunoastem sincer si avem curajul sa ne manifestam!
Pana si despre noi gandim in tipare si ne vedem intr-un fel anume, fie frumosi, fie urati, fie slabi, fie grasi, fie destepti, fie la mana celor destepti. Ne facem planuri pentru noi tot in tipare, si apoi ne strofocam o viata sa ne inghesuim in acel tipar. Si in tot acest timp, si in toata aceasta lupta, noi nu ne traim pe noi. Nici macar nu ne vedem, nu ne cunoastem, decat distorsionat, fals si fad prin prisma hologramei create de mintea noastra.
Si uite asa, intr-un moment in care toate lucrurile erau mai incalcite ca niciodata, cand simteam ca totul se clatina si oricat m-as stradui continua sa se clatine, cineva a scos o oglinda si mi-a pus-o in fata. Si apoi mi-a vorbit despre mine, despre mine cea de dupa holograma mintii mele. M-a scos de pe undeva, nu stiu de unde, si mi-a facut cunostinta cu mine.
M-a induiosat, m-a emotionat si m-a transformat cu totul acel moment, acea clipa in care mi-am inchis ochii pe dinafara si i-am deschis pe dinauntru. Mi-a placut ce am vazut si nu fiindca ar fi corespuns cu vreun plan B al mintii mele, ci fiindca era fix ceea ce eu simteam demult in mine, ca o voce surda, pe care de abia acum o desluseam. M-a facut sa vreau sa renunt la aparenta de parinte critic care intotdeauna are planuri inalte pentru copilul sau, ignorandu-i insa cu totul fiinta. E ca atunci cand parintele vrea sa devii neurochirurg, insa tu ai vrea sa dai la istorie, filosofie sau actorie.
Dar noi, astia din noi, desi acoperiti incontinuu cu straturi groase de uitare, frica si ignoranta, nu ne uitam niciodata dorul si crezul launtric, nu abandonam niciodata, speram incontinuu, strigam incontinuu, ramanem loiali de la prima viata si pana la ultima, avem rabdare perpetua si continuam sa zvacnim. Pana cand mai apare o oglinda, si ne vedem in sfarsit, ne cunoastem sincer si avem curajul sa ne manifestam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu