CTRL+N

 

B.K.Punekar

De cateva zile incoace, un nod de ace staruie sa ramana in pieptul meu si o suta (minim!) de griji fac concurs care sa intre prima pe capul meu. Incerc cat mai managericesc posibil sa le rezolv, planific si sa le aranjez autoritar intr-o ordine fireasca, cel putin mie. Si cu toate astea, apar lucruri care nu pot fi rezolvate, cel putin nu pe loc, oameni dragi mie, care in ciuda faptului ca fac greseli ostentative, nu se schimba, cel putin nu pe loc, si in final, situatii in care ma aflu, intr-un mod inconfortabil mie, dar pe care nu le pot schimba, cel putin ... nu pe loc. Si atunci intervine teama, care ma incremeneste, ma incatuseaza si ma pune la colt, umila si pierduta.

 

Am crezut ca este o chestiune personala, la inceput, data de noul ciclu cosmic, de sfarsitul de an contabil, de nazuintele mele spirituale inalte sau pur si simplu de vreme. Insa stand de vorba cu cei din jurul meu, am ajuns la concluzia ca e o stare generala care ne stapaneste, pe fiecare in parte, si pe fiecare intr-un alt fel, cu aceleasi efecte insa in final. Unii incearca sa iasa din ea ignorand totul si dand toata vina pe un Dumnezeu orb si nedrept , altii o inneaca in certuri conjugale, altii in lectura, joaca cu copilul/copii, in gatit sau intr-un somn profund de weekend.

 

Astfel incat cred ca e util pentru multi, cele cateva concluzii la care am ajuns cu privire la situatia aceasta, macar ca o alinare de ordin mental, ca nimeni nu e scutit de la o asemenea trecere.

 

Si asa ajung abrupt la tema centrala a acestui eseu: controlul si nevoia de a controla. Cand eram mica auzeam des ca "Suntem o tara de sefi!", astfel incat acum inclin sa cred ca e adevarat. Iata de ce...

 

Suntem crescuti de mici in spritul microuniversului pe care esti liber sa ti-l creezi singur, sa ti-l planifici si sa ti-l dirijezi si controlezi, dupa cum iti dicteaza mentalul si responsabilitatile de tot felul pe care le aduni dibace cu timpul. Ni se creaza falsa reprezentare, ca noi am fi singurii stapani absoluti ai existentei noastre. A...da, si Dumnezeu! Dar care, cel putin pentru mine, nu a avut la acel moment o reprezentare veritabila si imanenta in care sa cred cu adevarat.

 

Mergem la scoala, acolo unde daca inveti iei note bune, premii, coronite si burse. Apoi, brusc invatatul nu mai e reteta sigura de reusita, apar si alte variabile in functie de care se invarte microuniversul tau. Costumul scrobit, abilitatile de comunicare, modul in care in 5 minute resusesti sau nu sa te faci placut celorlalti, solutiile pe care miraculos trebuie sa le scoti din palarie in situatii extreme, competitia cu altii, mai buni, sau doar, mai influenti decat tine, toate nu mai depind in totalitate de tine si te supun inererent...surprizelor.

 

Evident ca microuniversul fiecaruia din copilarie trebuie completat in mod firesc si cu o relatie frumoasa  cu un barbat/femeie dupa caz, apoi cu o familie si cu copii.  Fiindca o relatie inseamna in final o intrepatrundere a doua microuniversuri, va puteti inchipui ca fiecare va incerca, inconstient, sa slefuiasca microuniversul celuilalt pentru a-l absorbi intr-al sau. Cateodata slefuitul e unul de suprafata si reciproc, si atunci rezultatul e o familie fericita, insa cateodata macar unul dintre parteneri incepe sa taie grobian cu fierastraul si sa intre cu barosul in microuniversul celuilalt, si totul se duce de rapa.

 

Simtim nevoia sa schimbam pe cei din jurul nostru dupa propriile tipare, stereotipuri si credinte tot din nevoia de a controla si de a face familiar microuniversului nostru, oamenii si lucrurile din jur.

 

Si cu toate astea, daca stam bine sa reflectam la aceasta nevoie de control, ajungem destul de facil la ideea ca aceasta nevoie de control nu este decat o himera care ne ajuta intr-un mod fictiv si fantomatic sa ne tinem in picioare, in lipsa altor carje.

 

Eu una am descoperit un altfel de sprijin, de ordin spiritual, care ma motiveaza, ma inspira si ma tine in picioare in fiecare zi. Este un ajutor neconditionat pe care il primesti, insa doar sub conditia sa il ceri in mod veritabil si constient. Or, in masura in care soliciti un ajutor, nu inseamna oare ca renunti implicit, un pic cate un pic la nevoia intrinseca de control? Nu inseamna oare ca nu suntem singuri in univers si ca existenta noastra nu este un vector ce depinde in mod irevocabil doar de intentiile si dorintele noastre?

 

Imi veti contrargumenta amintindu-mi de "liberul arbitru" atat de discutat, si care reprezinta una dintre legile primordiale ale umanitatii incepand de la Adam si Eva.

 

Ei bine, da, pot fi de acord, insa doar pe jumatate sau chiar 90%, atat cat ar reprezenta si liberul arbitru in viata noastra. Personal cred ca exista mai multe niveluri ale liberului arbitru si prin urmare al controlului pe care il putem aplica noua si celor din jurul nostru. Un liber arbitru individual al microuniversului fiecaruia, apoi un liber arbitru al unui grup, din care devii parte, ca efect al nevoii de afiliere si recunoastere, apoi un liber arbitru al umanitatii, si tot asa...

 

Cred ca intotdeauna exista acolo o bucatica ce nu poate fi controlata, ce nu poate fi cunoscuta pe de-a-ntregul, ce nu poate fi teoretizata sau subjugata in vreun fel mentalului nostru, individual sau colectiv. Acea bucatica ce in economia cantitativa a microuniversului nostru poate insemna infim, insa care calitativ poate schimba in mod inexplicabil, la orice moment si in mod ireversibil la 180 grade... tot.

 

Si atunci cand ajungem la concluzia ca oricate eforturi am face, si oricate diligente am depune suntem in mod inerent supusi schimbarii din afara noastra, la care trebuie doar sa ne adaptam si sa o traim in continuare, parca nevoia de control de la inceput devine din ce in ce mai inutila si voalata.

 

Cum controlul este o carja cu care suntem educati de mici sa o avem in permanenta la noi, fara ea ne-am prabusi. Si totusi, pentru a evita prabusirea, trebuie ca la un moment dat in toata aceasta bucatarie a transformarilor de tot felul sa intervina credinta si increderea. In ce anume? In oamenii buni de langa noi, in oamenii buni care nu mai sunt langa noi, in toata imaterialitatea care ne impinge in mod intuitiv si inexplicabil sa spunem "Doamne ajuta!" inainte de un examen, sau "Tatal nostru" inainte de culcare si in tot acest univers care ni se pare firesc sa ni se daruiasca in fiecare zi, si la care evitam sa ne gandim in profunzime.

 

Asa ca fie ce-o fi! Astept, nu neaparat cu nerabdare recunosc, insa cu un soi de curiozitate, sensul nou in care vietile noastre se vor insirui.

 

Apasati deci cu incredere CTRL+N! Cred ca o noua usa ni se va deschide fiecaruia dintre noi spre o viata mai luminoasa si mai tihnita. Asa cred eu...

 

 

 

 

 

Voi incepe cu o recunoastere a faptului ca CTRL-N este marca unei asociatii culturale care face lucruri minunate intr-ale scrisului de toate felurile si in toate formele si nu numai. Totusi, sper sa nu se supere nimeni ca voi folosi pentru 10 minute si intr-un sens analogic acest mult mai faimos CTRL-N decat eseul meu. Cu multumiri!