Cand ai fost ultima data liber?

Nu am mai scris ceva cursiv de mult timp; adica ceva cu inceput, sfarsit si care sa nu aiba un fals iz pedagogic. Imi displac profund scriiturile care au impanzit Facebook-ul, cu sfaturi despre cum sa fii fericit si alte cele, spuse asa...intr-o doara, cu aceeasi lejeritate si degajare ca atunci cand ai recomanda cuiva o "ploaie" de patrunjel pe deasupra supei de pui.

Astfel incat, incercand sa scriu doar despre lucrurile si emotiile care mie mi-au trecut prin fata ochilor si care mi-au incercat circumvolutiunile inimii din dotare, am ajuns sa scriu despre libertate.

 

Cand vorbesc de libertate nu ma refer la nevoia de anarhie, ci la acea stare de tihna interioara in care esti capabil sa actionezi asa cum simti ca e mai bine pentru tine. Ma refer deci, la libertatea de trai fara a o face din obligatie fata de ceva sau cineva; ma refer la libertatea de a gandi profund lucrurile care te inconjoara si ti se intampla si oportunitatea de a le impartasi cu oameni asemanatori, nu doar morfologic, tie; ma refer la libertatea de a opta sincer si autentic in fiecare zi, fara frica de-a fi respins, fara frica de-a rani pe cineva drag, fara frica de a pierde.

 

Citesc de ceva timp, o colectie de carti scrise de un rus, Vladimir Megre, despre filosofia de viata infatisata lui de catre o femeie deosebita, Anastasia. Deosebita fiindca Anastasia traieste singura in taigaua siberiana, imbracata lejer, mancand fructe uscate, ierburi si nucsoare de cedru, si cel mai important, in totala comuniune cu ea insasi, cu natura, Pamantul si Universul. Suna pretentios, stiu!

 

Si tocmai de aceea, recunosc ca in primele pagini ale primului volum, ma gandeam ca nu poate fi adevarat tot ceea ce scria Megre in cartea sa. Totusi, fiecare rand in plus, imi contura o realitate noua si cat se poate de plauzibila. Apoi mi-am dat seama ca nu am fost obisnuita sa gandesc si altfel, si de aceea orice e pe langa realitatea traita de mine in fiecare zi, e socant si putin plauzibil.

 

Intrebata Anastasia printre altele, daca poate prevesti viitorul, ea raspunde intr-un mod deloc suprinzator poate, ca viitorul este construit de noi toti si de fiecare in parte, prin intermediul gandurilor noastre.

 

Asadar, temerile noastre de viitor, in fapt creaza un viitor de care ne va fi frica atunci cand viitorul de acum, va fi prezentul de maine. Si tot asa...pana cand, surpriza...inchidem ochisorii si ne luam "La revedere!", sau dupa posibilitati, plecam fara prea multe politeturi, din viata. Ce se intampla dupa?

 

In acest context, trebuie sa amintesc despre cum mi-a deschis ochii o veche prietena din generala, plecata de ceva timp dintre noi, si cu care m-am "trezit" pe neasteptate in vis, saptamana trecuta. Stiu ca pare ca m-am uitat prea mult la emisiunile cu fantome si medium pe Discovery, insa merita retinut ce imi spunea prietena mea in vis. Si anume, ca oamenii se asteapta ca o data ajunsi in "ceruri" toate problemele nerezolvate in lumea asta, sa se rezolve ca prin farmec acolo, sau macar printr-o bataie de aripi de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte. Or surpriza din nou...Lumea de sus nu poate interveni in lumea asta de jos...sau cu alte cuvinte, ca sa nu devenim prea ezoterici dintr-o data, acolo desi stii ce-ar fi bine  sa faci aici, de acolo nu mai poti face; doar daca renuntand din nou la aripile de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte, te scobori  inca o data pe Pamant, cu speranta ca de data asta nu vei uita ce stiai odata cand erai acolo sus si te uitai in jos, intelept si totodata neputincios.

 

Si cu toate astea, o data ajunsi si traind viata pe care o traim, intram de buna-voie si nesiliti de nimeni si totodata impinsi pe muteste de toata lumea, in cercuri vicioase care mai de care; apoi ne invartim in ele, pana cand buimaciti, dintr-un egoism solidar, punem si noi umarul, tot cu lumina inchisa si tot pe tacute, si asa cum am fost impinsi, impingem si noi pe altii in aceleasi cercuri vicioase, triste si frustrante.

 

Atunci da... ni se pare socant de-a dreptul cand cineva, cum e romanca ce traieste acum intr-o padure din Norvegia cu sotul si copilul ei, sau Anastasia de care vorbeam mai sus, traiesc liber si autosuficient cu fructe uscate, ciuperci, descoperindu-se pe sine, si bucandu-se de sine si de tot ce-i inconjoara.

 

Iar pe de alta parte, nu ni se pare deloc socant, cum noi, cu casa, masina, plasma, o vacanta de vara si una de iarna, un Ipad, multi pantofi, gentute si rochitele, ne trezim in fiecare luni dimineata cu nostalgia dupa-amiezii de vineri, ca suntem nemultumiti mai tot timpul, si intrebati de ce nu optam pentru altceva, avem intotdeauna un raspuns pe masura care sa ne puna la adapostul caldut al justificarii..."Asa sunt eu, nu pot face altceva decat asta! Eu asa sunt iar la varta asta (aprox.30-35 ani!) nu ma mai schimb." sau "Am credit la casa, am nevasta si copii. Dupa ce termin cu creditul (peste alti 25 ani!) o sa schimb ceva." Si in tot timpul asta, traim nefericiti, impovarati de propriile nazuinte absurde si fara noima, traim prizonieri ai propriilor iluzii de fericire.

 

Si atunci ma-ntreb si va intreb...cand ai fost ultima data liber? Cand ai ales ultima oara altceva fiindca asa ai simtit ca e corect fata de tine sa o faci; cand ai vorbit, fiindca ai simtit ca trebuie sa vorbesti; cand ai plecat fiindca ai simtit ca locul tau nu mai e acolo...si toate astea fara sa iti fie frica.

 

Cred ca e nevoie sa constientizam faptul ca ne traim viata noastra si nu pe a altora, astfel incat, fiecare moment e important, nu doar weekendul sau seara-n care Steaua a invins-o providential pe Chelsea. Fiecarei clipe si fiecarei respiratii de-ale noastre ii datoram responsabilitate, asumare si libertate.