Zilele astea am trecut printr-o perioada in care mi-am simtit toate otravurile fiintei mele, acel gunoi pe care il puneam sub pres zi de zi, smechereste sperand ca nimeni nu are sa observe la un moment dat, gestul meu. Dar am simtit si izvorul infinit de dragoste si intelegere care exista in fiecare dintre noi.
Am pornit de la ideea ca ma consideram o fiinta buna si blanda, destepta si agreabila care merita tot ce credeam eu ca e mai bun pentru mine pe lume. Si astfel, atunci cand viata si ceilalti protagonisti ai sai nu mi-au oferit pe masura expectantelor pe care singura mi le-am proiectat, voluptos s-au nascut in tihna, frustrari, neimpliniri, fantezii si alte fantasme otravitoare ale sufletului.
Uneori, simt in mine cum se ridica incet si diafan, pe nesimtite, o Eu cea vanitoasa, o Eu cea mandra, o Eu cea geloasa, o Eu cea superioara, o Eu cea invidioasa, o Eu cea orgolioasa, o Eu cea intransigenta...Si asa cad intr-o uimire imensa, cum Eu, cea buna si blanda de acum, Eu cea desteapta si agreabila, EU, pot fi si asa?!
M-am gandit atunci instant la toate cartile, cursurile, rugaciunile si oamenii buni si blanzi pe care i-am intalnit Eu pana acum. La tot ce m-au invatat, la cum m-au modelat, la rabdarea si dragostea cu care m-au inconjurat de fiecare data. Si ma gandesc de ce...acum si aici, Eu simt tot acest amalgam de sentimente care nu ma fac nici mandra si nici superioara in raport cu cei din jurul meu.
Si uite asa...la inceput am intrat intr-o lupta directa, corp la corp, cu fiecare dintre Eu-rile mele care nu tineau de Eu-ul cel bun si bland cu care vroiam sa raman. Cred ca e relativ usor sa anticipati rezultatul luptei mele cu morile de vant...Am inceput sa simt din ce in ce mai intens fiecare particica cu iz de mucegai umed si sa ma afund tot mai mult in mazga neagra si unsuroasa, care ma manjea si mai tare, si mai zgomotos, ca intr-un cosmar de prost gust.
Asa am invatat smerenia...
Mi-am dat seama ca toata mazga aceea neagra si unsuroasa, si tot mirosul acela intepator de mucegai inflorit, nu erau niste zoaie aruncate pe mine de o gospodina entuziasta ce isi golea ligheanul pe geamul de la bucatarie. Nu... Fiecare era o particica din mine, eram chiar Eu. Mi-am dat seama ca orice lupta echivala cu o neacceptare a unei parti din mine, neacceptare care in fapt era tot o manifestare a Eu-ului cel vanitos, orgolios si mandru, care nu accepta nici in ruptul capului, ca ar putea sa fie si asa, nu doar bland si bun.
Atunci am invatat sa nu mai lupt, sa nu mai reactionez, sa stau, sa observ, ca un spectator la propria-i farsa cu public. Incet, fiecare dintre personajele acelea stropite de mazga imi aminteau de mine. Aveau ochii mei, vocea mea, gesturile mele...Observam curioasa si oarecum fracturata de realitatea de pe scena, ce se intampla acolo...Ma uitam pe scena si fiecare dintre personaje imi evoca o Eu vulnerabila, suferinda, plansa si fricoasa, o Eu care avea nevoie de ajutorul, sustinerea, ghidarea, intelegerea, rabdarea si afectiunea Eu-ului meu, celui de acum.
Ma aflam in fata unei scene improvizate in care publicul “cerea sange”, radea zgomotos, arata cu degetul si judeca aspru. Iar protagonistii deja se transformasera in niste copii murdari si schilozi care se imbranceau si isi vorbeau agresiv unul celuilalt intr-un mod fortat si care iti rupea inima in doua. Li se citea pe fata suferinta, frica, foamea si tristetea de a se invarti in acelasi ring murdar si infect, de a nu fi vazuti, de a nu fi auziti, de a nu fi iubiti, de a nu fi intelesi, decat prin jocul lor lugubru.
A fost o chestiune de timp sa ma ridic de pe locul meu de observator si sa intru in ring. Sa le acopar trupurile dezvelite si firave cu hainele mele curate si sa le iau partea in fata publicului ce ma admonesta prelung.
“Aici nu e circ! " m-am trezit strigand la ei. "Sunt eu si viata mea! Cine se simte nevinovat sa arunce primul piatra!”
Mi-am dat seama ca o data ce am vazut aceste parti obscure ale mele, atunci cand am decis sa fiu sincera si deschisa fata de mine insami dar si fata de cei din jurul meu, atunci am descoperit o noua Eu, inzestrata cu o alta bunatate, cu o noua blandete, mult mai asumate si mai profunde, o Eu mai intelegatoare, o Eu mai rabdatoare, o Eu mai optimista si mai increzatoare in mine, in gandul bun ce ne inconjoara si ne ajuta sa fim din ce in ce mai buni si iertatori, in cei din jurul meu care in fiecare zi ma invata, ma ghideaza si ma sustin cu dragostea lor. Am inteles ca orice vanitate ascunde o frica, orice exces ascunde o lipsa, si fiecare dintre noi a fost pe acolo intr-o forma sau alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu