Metamorfoza inversa

M-am surprins zilele trecute nemultumita foc de mine...adica pentru a fi ceva mai la obiect, mi se parea ca am parul femeilor de la televizor inainte sa foloseasca magicul Elseve cu ceramide, fata imi era obosita si transpirata de la caldura de afara, rochia mi se lipea de piele intr-un mod total inconfortabil si neplacut, si evident imi simteam fiecare kilogram in plus fata de standard, cum ma impodobeste intr-un mod excesiv si greoi. Si tot asa...

 

Si fiindca nimic nu e intamplator, mi-a cazut in mana, la propriu, din biblioteca un album cu cateva poze de cand eram mica. Desi de fiecare dintre poze as putea povesti o seara intreaga, poza aceasta mi-a atras atentia in mod deosebit.

 

Aveam doi ani si mancasem ciocolata. Cred ca era o ciocolata straina, primita in dar, fiindca personal nu imi aduc aminte de vreo ciocolata in copilaria mea, cumparata de la magazin. Era primavara, probabil mai, eram in curtea primariei din Targu-Neamt, acolo unde lucra tata. Obisnuiam sa merg cu mama sa il vizitam cand veneam de la cresa in drum spre casa.

 

Tot acolo, un coleg de serviciu de-al lui tata, fotograf de ocazie si fascinat atat de ciocolata de la gura mea cat si de figura mea cu potential, l-a rugat pe tata sa ma aseze in fata unui copac de tuia din curtea primariei si sa ma convinga sa zambesc larg, cu tot cu ciocolata,  pentru o poza.

 

Nu imi placea sa fac poze deloc. Un lucru in comun cu mine cea de astazi. Insa nu imi placea sa fac poze nu fiindca nu imi placea cum imi statea parul, sau pentru ca aveam picioarele durdulii, ci fiindca aveam alte lucruri de facut, si aveam senzatia stranie ca atunci cand mi se facea poza ma tintuieste cineva pe loc.

 

Ma uit in ochii mei de atunci si vad o fetita libera, o fetita care stia foarte bine ce avea de facut, o fetita care descoperea lumea si oamenii din jurul sau cu entuziasm si optimism, care iubea din toata inima ce-i era drag si spunea un nu raspicat atunci cand ceva o deranja. Stia foarte bine cum sa fie fidela ei insesi, fiindca de altfel nu stia cum sa fie altfel. Am fost unul dintre acei copii dupa care intorci privirea pe strada, si asta, sunt din ce in ce mai convinsa, tocmai fiindca lasam pe ceilalti sa ma simta asa cum ma simteam eu pe dinauntru.

 

Am stat sa ma gandesc atunci cand am incetat sa ma mai vad pe mine, cand am cazut in tentatia de a deveni conforma, de a placea celor din jurul meu din exterior incolo, de cand am inceput sa ravnesc la capra vecinului meu si sa uit de cea din batatura casei mele, cand am inceput sa traiesc pentru toate aceste false valori si cand am incetat sa mai traiesc pentru mine.

 

Mi-am dat seama ca, intr-un mod ciudat, ce tine cu siguranta de patologia citadina a noilor timpuri, m-am disociat de  fetita in rochita rosie si am inceput sa uit cum e sa ma descopar si sa ma port pe mine. Am inceput sa cred ca drumul spre fericire si iubire e un puzzle format din tot ceea ce imprumutam din jurul meu si grefam pe mine. Am incercat astfel tot mai des sa ma inghesui in tot ceea ce era valutat in jurul meu, in tot ceea ce era apreciat si laudat, in tot ceea ce era iubit, uitand complet de siguranta, multumirea, increderea si bucuria pe care o simteam in poza, de intorcea lumea capul dupa mine.

 

Paradoxal imi dau seama ca eram mult mai curajoasa cand eram de varsta mea cea din poza, in universul meu cel de atunci, decat cea de acum, in universul meu cel de acum. Eram mult mai ferma in deciziile mele si mai increzatoare in mine si in oamenii de langa mine, iubeam mai mult neasteptand nimic in schimb, si imi eram fidela in primul rand mie.

 

Desi nu imi aduc aminte mai nimic din acele vremuri simt ca fetita in rochita rosie cu ciocolata la gura isi dorea ca atunci cand va fi de varsta mea, sa fie ceea ce era la doi  ani si pe langa asta mult mai mult de atat.

 

Asa ca acum ma cufund in privirea mea cea de atunci si reinvat stangaci dar cu determinare si incredere, sa merg iarasi, asa cum mergeam la doi ani, firesc, natural, sincer, liber. Fiindca acum stiu ca fetita carismatica, cu ciocolata la gura sunt Eu.