Manifest

H.Matisse Femme avec un chapeau

Cei mai multi dintre oamenii care ma inconjoara sunt incantati de perseveranta mea "intr-ale scrisului"; altii considera ca nu ma potrivesc intru totul unui tipar preconstituit prin care cei mai multi inteleg, ce se intelege prin termenul generic de "scriitoare" ; un moft de moment, prea pretentios numit "scris". Ce-i drept, nu am nici palariile Veronicai Micle si nici aerul interbelic al Hortensiei Papadat Bengescu. Cu totii insa sunt foarte surprinsi de alegerea mea de a trece subtil de la stilul "scortoso-artagoso-juridic" la dramaturgie, eseistica si scenaristica.

Si mai multi dintre cunoscutii mei ma felicita pentru faptul ca mi-am gasit "o vocatie", desi cred inca sincer ca si activitatea scortoso-artagoso-juridica e una dintre vocatiile primite.

Astfel incat m-am gandit de mai mult timp sa scriu de ce si cum am inceput sa scriu si ce imi aduce in plus, in existenta mea de pana atunci. Ma gandesc ca ar putea fi un soi de "bune practici" pentru oricine considera ca s-a pierdut undeva intre serviciu si casa, fara a-mi aroga nici un fel de merite. Toate drepturile sunt rezervate Celui de Sus care din cand in cand mai imi aprinde lumina.

Asadar, la mine totul a inceput cu teatrul. Ma gandeam sa o invit pe mama intr-o seara in oras si brusc mi s-a parut interesanta o "vizita" la teatru. Am inceput cu Ivanov a lui Cehov. In trei ore si jumatate de piesa, obsesiv Vlad Ivanov (se) intreba "Ce se intampla cu mine?", si tot el ajungea la concluzia ca i s-a rupt spinarea in doua de cat a dus in spate pana atunci, devenind astfel prizonier al propriei inertii si rutine zilnice. Toate acestea au deschis o cutie a Pandorei. Cutia mea de Pandora avea foarte multe de spus. Era nevorbita de mult timp, astfel incat am inceput pe indelete si fara graba sa o ascult. Cand incepea sa scartaie si nu mai intelegeam exact ce spune, o mai alimentam cu inca o piesa de teatru.

A fost o vreme cand mergeam in fiecare seara la teatru. Ma alimenta intr-un mod foarte nou si curios pentru mine. Deschidea usi, nedeschise demult, si descoperea rani, neimpliniri si frustrari uitate si crezute demult vindecate.

Beligan in Egoistul, Puric in Sinucigasul, Marius Manole in Avalansa, Victor Rebenciuc in Legenda Marelui Inchizitor si Ivanov, Oana Pellea in Oscar si Tanti Roz si Scaunele, Olga Tudorache in Noiembrie, Lia Bugnar si scenariile ei savuroase sau Vlad Ivanov in Ivanov si Fir'mituri toti mi-au redat cate o amintire veche de-a mea, toti m-au imbogatit cu o amintire noua, si toti m-au facut sa simt...din nou.

Atunci am simtit ca am foarte multe de spus si de impartasit lumii intregi...lucruri, oameni, sentimente si ganduri care pe mine m-au facut sa ma simt mai bine, sa ascult mai mult, sa judec mai putin si sa iubesc din nou. Si da...am inceput sa scriu.

Am inceput cu o piesa de teatru Sunt oarba, nu aud! despre oamenii prizonieri ai propriei nefericiri si despre planul lor sinuos dar perseverent de-a evada. Apoi mi-a aparut in cale un atelier minunat de scenaristica, si brusc, si filmul mi s-a parut o modalitate minunata de-a spune ceva celor din jurul meu.

Lucrurile au inceput sa capete contur cu fiecare virgula pusa, cu fiecare fraza potrivita trairii pe care imi doream sa o impartasesc si cu fiecare delete de dupa fiecare recitire, feedback si rescriere. Si astfel am ajuns aici.

Vocatia apare cand te astepti mai putin si cand esti mai vulnerabil ca niciodata. E important sa o imbratisezi din toata inima, sa o intelegi si sa o pui la treaba. Fiecare dintre noi primeste un dar la un moment dat pe care e dator sa il utilizeze cum stie mai bine.

Bucurati-va de toate lucrurile care vi se intampla si cautati-le in mod binevoitor sensul si logica...brusc se va aprinde lumina, va garantez!