Astfel ca am ajuns sa ma intreb si analizez ce (m-)a facut sa ajung in cercul vicios al imposibilitatilor obiective de tot felul.
Asa incat va voi vorbi in cele ce urmeaza nu despre neputinte, si nici despre frustari si neimpliniri; nici macar despre imposibilitati, fie ele chiar "obiective" (trad.aut. pentru care ne gasim facil o justificare credibila in fata noastra si a celor din jur).
Va voi vorbi despre curaj, despre credinta, rabdare, speranta si iubire. Da, cred ca acesta e inventarul complet al instrumentelor de lucru care sa ne ajute la reconstructia noastra, dupa principiile, dorintele si nazuintele proprii.
Cred ca primul pas in procesul de reconstructie personala este curajul de a recunoaste ca cetatea ta este in pericol de prabusire, ca zidurile groase din fata portii principale sunt demodate, si ca starea de calm si bine din cetate este o prefacatorie, aparenta si usor vulnerabila. Dupa aceea e nevoie de un curaj si mai mare de a da jos de buna-voie zidurile si tot ceea ce e subred, invechit, plin de ciuperci, mucegai si igrasie si sa incepi sa reconstruiesti.
La inceput nimic din ceea ce e nou nu se potriveste cu vechea temelie, si ai senzatia ca esti un Manole kitchos si de prost gust, in cautarea unei Ane salvatoare care sa asigure de la sine reusita proiectului.
Atunci e momentul in care credinta trebuie sa intervina alaturi de curajul nebun ce urla prin vene. Credinta in Dumnezeu, in destin, in lucrurile si oamenii buni care se nasc si apar in fiecare zi printre noi, in principii si in morala, in traditia autentica si in aerul care ne inconjoara, in copacii care fosnesc, si in iarba verde si praspata care se unduieste docila sub talpile noastre in fiecare zi fara sa zica nicioadata "Nu mai vreau!". Credinta sustine curajul si te ajuta in fiecare zi sa nu te indoiesti, de tine si de fiecare pas pe care il faci.
Si atunci vine firesc si rabdarea...rabdarea de a gasi piatra potrivita pentru gaura din perete pe care vrei sa o acoperi, rabdarea de a slefui indelung, pana cand piatra capata forma pe care tu o ai in minte. Atunci timpul sta in loc si te asteapta. Brusc graba e o fantoma hilara pe care toata lumea o ignora.
Si asa peretele prinde din nou forma, nimic nu se mai prabuseste, iar detaliile se contureaza firesc, frumos si fara eforturi creative fortate. Nimic pretios sau excesiv.
Doi pasi in spate...si iti dai seama ca ai transformat cetatea ta fortificata de alta data, in casuta de turta dulce a lui Hansel si Gretel, ceva mai stilizata si cu mai multe camere, ce-i drept. Zambesti multumit dar si emotionat. Iti dai seama ca procesul de reconstructie s-a terminat si ca nu mai esti un om "fara casa", sau "cu casa devastata". In sfarsit, dupa mult timp te poti bucura de casa ta noua; ceva mai mica decat cetatea din trecut, dar cu mult mai solida si mai primitoare.
In locul zidurilor groase de aparare, apare un gard viu de irisi bleu-ciel, iar in locul portii inalti cu mii de lacate si incuietori, o portita din lemn cu casuta de scrisori in stanga si un clopotel de atentionare in dreapta. In prima zi, te simti descoperit si vulnerabil insa mai apoi iti dai seama ca din veranda casei tale poti vedea departe. Descoperi cu uimire si exuberanta, oameni si locuri care au fost mereu langa tine insa din cauza zidurilor prea groase si prea tepene, nu le-ai vazut, nu le-ai simtit si nu te-au bucurat.
Iubirea si speranta merg mana in mana si o data ce le descoperi, iti dai seama ca ele au fost mereu acolo. Iti dai seama ca fericirea e in tine, la fel ca si armonia; iar prabusirea e un proces natural de reinnoire, intotdeauna spectaculos, zgomotos si care provoaca temere, insa revigorant si sanatos, in final.
Asadar, curaj, credinta, rabdare, speranta si iubire...
PS...Si nu, nu sunt un pastor german!
