Pune-ti o dorinta!

 

La inceputul anului va invitam sa imi transmiteti un comentariu de-al vostru despre ce va doriti sa se implineasca in acest an, in incercarea de a ne creiona in mod colectiv un an mai bun, mai prolific, mai fericit, pentru noi toti.

 

Am primit cateva comentarii, si le multumesc mult celor care au dat curs invitatiei mele, si si-au impartasit dorintele cu mine, si implicit cu voi, cei ce cititi aceste randuri. Le multumesc totodata si celor care au citit invitatia mea, si cred sincer, ca desi nu au ales sa impartaseasca dorintele intr-un mod public, macar pentru cateva minute si-au plasmuit ceva frumos pentru ei, pentru cei dragi, in anul pe care il traim. Le multumesc si celor care chiar daca nu au citit mesajul meu, si-au permis sa viseze, in intimitatea sufletului lor, ceva frumos si bun.

 

Si in acest context, ma gandeam cum ar fi sa fac o pledoarie pentru adoptarea la scara cat mai larga a gandului bun, a visului viu, a proiectului de viitor, care sa prinda viata tot mai des, si mai fervent, in mintea si in inima tot mai treaza a fiecaruia dintre noi, si-apoi, intr-un viitor nu prea indepartat, sa ajunga sa ne bucure viata de zi cu zi.

 

Cred ca suntem un popor caruia in permanenta i s-a rastit ca nu e bun de nimic, ca nu poate, ca nu face, ca nu vrea, ca se teme, ca e las, ca nu se asuma, ca e sarac, ca e urat, ca e furat, ca e prostanac, ca se poarta urat cu copii sai, ca se poarta urat cu minoritatile sale, ca este corupt, ca nu este vizionar, ca se lasa prea des dus de nas...si cred ca e suficient sa ma uit la doua talk-show-uri, pentru a putea continua lista cu usurinta inca mult timp de acum incolo.

 

Suntem o mana de oameni adunati intr-o tara minunata carora li s-a luat optimismul, puterea de-a visa, si mai ales puterea de a crede in visele lor. Consideram bascalia o arta, si sarcasmul o religie. Stim foarte bine cum sa ne justificam greselile si prea putin cum sa avem curajul de a ni le asuma, atunci cand e cazul. Ne e frica. De cine?...De toti ceilalti din jurul nostru, subminandu-ne propria noastra putere in fiecare zi, cu fiecare "nu" pe care mintea noastra i-l da unui vis de-al nostru, cu fiecare drum batatorit si anost, dar sigur, pe care il alegem in fiecare zi, in dauna insecuritatii realizarii unui vis.

 

Cred ca ne-am invatat prea tare sa traim la voia intamplarii, si sa ii multumim mai apoi Domnului ca intamplarea ne-a fost benefica, sau din contra, eventual sa gasim un tap ispasitor pentru ceea ce nu ni se intampla. Cred ca din pacate, consideram mult mai sigur si mai comod sa ne uitam la televizor si sa ii lasam pe altii sa decida in locul nostru. Nu mai avem incredere in noi, si de abia asteptam sa gasim o persoana de care sa ne agatam, financiar, emotional, profesional ... asa, pe furis, si apoi sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic.

 

Si cu toate astea, cred ca multe se pot rezolva, incepand, fiecare pentru el, sa visam si sa actionam. Si ca sa nu ramana cai verzi pe pereti, ci lucruri autentice, reale si benefice, ar trebui sa insotim visul de un gest consecvent, mai mic sau mai amplu, dupa situatie si posibilitati, in sensul materializarii visului in cauza.

Si da, cred ca, nu are de ce sa ne fie frica sa visam la teme generoase de origine john lennoniana, de genul pacii universale si fraternitatii umane. Sunt unul dintre aceia care cred ca este posibil un Pamant mai curat, prin faptul ca nu arunc peturi si gunoaie la voia intamplarii . Cred ca tocmai prin faptul ca fiecare dintre noi le consideram niste vise intangibil de naive, ele isi pierd din putere si din efectivitate intr-un viitor apropiat.

 

Nu ne costa mare lucru ca in fiecare seara, intre drumul de la spalatul pe dinti si pana la coltul patului, sa visam la ceva frumos si bun. Si mai mult decat atat, ne costa si mai putin, sa punem pariu cu noi insine, ca dragul de Pascal, ca visul nostru e posibil. Si apoi, cu optimism viu in suflet sa alimentam in fiecare zi visul nostru, la inceput firav si neincrezator. Sa vorbim despre el, sa ne zbatem pentru el, sa ne bucuram cand intalnim si altii, cu vise asemanatoare cu ale noastre si sa incepem sa facem pas dupa pas, spre el.

 

Cred ca o putere extraordinara asteapta sa fie redescoperita si trezita in fiecare dintre noi, o putere care sa ne faca mai buni, mai curajosi, mai putin fricosi, mai senini, mai limpezi, mai profunzi, mai autentici, mai aproape, mai fericiti.

 

 

Asa ca fuga la spalat pe dinti...si apoi nu uitati sa visati! Urmeaza si urmatorii pasi pe care cu indrazneala si curaj trebuie sa ii facem tot mai ferm si mai drepti de spate.

 

Cand ai fost ultima data liber?

Nu am mai scris ceva cursiv de mult timp; adica ceva cu inceput, sfarsit si care sa nu aiba un fals iz pedagogic. Imi displac profund scriiturile care au impanzit Facebook-ul, cu sfaturi despre cum sa fii fericit si alte cele, spuse asa...intr-o doara, cu aceeasi lejeritate si degajare ca atunci cand ai recomanda cuiva o "ploaie" de patrunjel pe deasupra supei de pui.

Astfel incat, incercand sa scriu doar despre lucrurile si emotiile care mie mi-au trecut prin fata ochilor si care mi-au incercat circumvolutiunile inimii din dotare, am ajuns sa scriu despre libertate.

 

Cand vorbesc de libertate nu ma refer la nevoia de anarhie, ci la acea stare de tihna interioara in care esti capabil sa actionezi asa cum simti ca e mai bine pentru tine. Ma refer deci, la libertatea de trai fara a o face din obligatie fata de ceva sau cineva; ma refer la libertatea de a gandi profund lucrurile care te inconjoara si ti se intampla si oportunitatea de a le impartasi cu oameni asemanatori, nu doar morfologic, tie; ma refer la libertatea de a opta sincer si autentic in fiecare zi, fara frica de-a fi respins, fara frica de-a rani pe cineva drag, fara frica de a pierde.

 

Citesc de ceva timp, o colectie de carti scrise de un rus, Vladimir Megre, despre filosofia de viata infatisata lui de catre o femeie deosebita, Anastasia. Deosebita fiindca Anastasia traieste singura in taigaua siberiana, imbracata lejer, mancand fructe uscate, ierburi si nucsoare de cedru, si cel mai important, in totala comuniune cu ea insasi, cu natura, Pamantul si Universul. Suna pretentios, stiu!

 

Si tocmai de aceea, recunosc ca in primele pagini ale primului volum, ma gandeam ca nu poate fi adevarat tot ceea ce scria Megre in cartea sa. Totusi, fiecare rand in plus, imi contura o realitate noua si cat se poate de plauzibila. Apoi mi-am dat seama ca nu am fost obisnuita sa gandesc si altfel, si de aceea orice e pe langa realitatea traita de mine in fiecare zi, e socant si putin plauzibil.

 

Intrebata Anastasia printre altele, daca poate prevesti viitorul, ea raspunde intr-un mod deloc suprinzator poate, ca viitorul este construit de noi toti si de fiecare in parte, prin intermediul gandurilor noastre.

 

Asadar, temerile noastre de viitor, in fapt creaza un viitor de care ne va fi frica atunci cand viitorul de acum, va fi prezentul de maine. Si tot asa...pana cand, surpriza...inchidem ochisorii si ne luam "La revedere!", sau dupa posibilitati, plecam fara prea multe politeturi, din viata. Ce se intampla dupa?

 

In acest context, trebuie sa amintesc despre cum mi-a deschis ochii o veche prietena din generala, plecata de ceva timp dintre noi, si cu care m-am "trezit" pe neasteptate in vis, saptamana trecuta. Stiu ca pare ca m-am uitat prea mult la emisiunile cu fantome si medium pe Discovery, insa merita retinut ce imi spunea prietena mea in vis. Si anume, ca oamenii se asteapta ca o data ajunsi in "ceruri" toate problemele nerezolvate in lumea asta, sa se rezolve ca prin farmec acolo, sau macar printr-o bataie de aripi de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte. Or surpriza din nou...Lumea de sus nu poate interveni in lumea asta de jos...sau cu alte cuvinte, ca sa nu devenim prea ezoterici dintr-o data, acolo desi stii ce-ar fi bine  sa faci aici, de acolo nu mai poti face; doar daca renuntand din nou la aripile de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte, te scobori  inca o data pe Pamant, cu speranta ca de data asta nu vei uita ce stiai odata cand erai acolo sus si te uitai in jos, intelept si totodata neputincios.

 

Si cu toate astea, o data ajunsi si traind viata pe care o traim, intram de buna-voie si nesiliti de nimeni si totodata impinsi pe muteste de toata lumea, in cercuri vicioase care mai de care; apoi ne invartim in ele, pana cand buimaciti, dintr-un egoism solidar, punem si noi umarul, tot cu lumina inchisa si tot pe tacute, si asa cum am fost impinsi, impingem si noi pe altii in aceleasi cercuri vicioase, triste si frustrante.

 

Atunci da... ni se pare socant de-a dreptul cand cineva, cum e romanca ce traieste acum intr-o padure din Norvegia cu sotul si copilul ei, sau Anastasia de care vorbeam mai sus, traiesc liber si autosuficient cu fructe uscate, ciuperci, descoperindu-se pe sine, si bucandu-se de sine si de tot ce-i inconjoara.

 

Iar pe de alta parte, nu ni se pare deloc socant, cum noi, cu casa, masina, plasma, o vacanta de vara si una de iarna, un Ipad, multi pantofi, gentute si rochitele, ne trezim in fiecare luni dimineata cu nostalgia dupa-amiezii de vineri, ca suntem nemultumiti mai tot timpul, si intrebati de ce nu optam pentru altceva, avem intotdeauna un raspuns pe masura care sa ne puna la adapostul caldut al justificarii..."Asa sunt eu, nu pot face altceva decat asta! Eu asa sunt iar la varta asta (aprox.30-35 ani!) nu ma mai schimb." sau "Am credit la casa, am nevasta si copii. Dupa ce termin cu creditul (peste alti 25 ani!) o sa schimb ceva." Si in tot timpul asta, traim nefericiti, impovarati de propriile nazuinte absurde si fara noima, traim prizonieri ai propriilor iluzii de fericire.

 

Si atunci ma-ntreb si va intreb...cand ai fost ultima data liber? Cand ai ales ultima oara altceva fiindca asa ai simtit ca e corect fata de tine sa o faci; cand ai vorbit, fiindca ai simtit ca trebuie sa vorbesti; cand ai plecat fiindca ai simtit ca locul tau nu mai e acolo...si toate astea fara sa iti fie frica.

 

Cred ca e nevoie sa constientizam faptul ca ne traim viata noastra si nu pe a altora, astfel incat, fiecare moment e important, nu doar weekendul sau seara-n care Steaua a invins-o providential pe Chelsea. Fiecarei clipe si fiecarei respiratii de-ale noastre ii datoram responsabilitate, asumare si libertate.