Oameni care ma inspira

Compunere despre mama mea

 

Va mai amintiti compunerile plictisitoare pe care le primeam drept teme in clasele I-IV? Ma tot gandeam de ce erau asa plictisitoare. Cred ca e tare greu, si astfel plictisitor, sa scrii la 7-8 ani despre mama ta, spre exemplu. Mi-e greu si la 32 sa scriu despre mama mea. Fiindca mama este omul care m-a creat, m-a inspirat, mi-a fost model si care mi-e sprijin, mama, prieten si confident la un loc, locomotiva si vagon totodata, dar mai ales fiindca o simt mai mult decat as avea cuvinte vreodata sa le scriu despre ea. Si totusi...iata ca mi-am dat singura o tema pentru acasa. O compunere despre mama.

Mama este cea care in clasa a doua, la primul meu "2", mi-a explicat ca nu notele conteaza in viata ci curajul de-a fi sincer cu tine si cu ceilalti, de-a te ridica in picioare din nou si de a crede in tine cu orice pret. Nu cu atatea cuvinte si nu atat de maret cum am scris-o eu...ci mi-a spus "Mama, tu ai note mai bune decat am avut eu vreodata. Nu ma va supara niciodata o nota de-a ta. Dar sa nu ma mai minti niciodata!"

 

Mama a refuzat ferm sa imi mituiasca invatatorul atunci cand majoritatea o faceau ca pe un lucru normal, explicandu-mi ca firescul lucrurilor nu este sa platesti pentru a fi placut, apreciat si iubit. Si ca daca la un moment dat, lumea in care ma invart are o asemenea lege nescrisa, sa nu abandonez orice ar fi, fiindca la un moment dat voi regasi un nou drum, mai bun si mai aproape de ceea ce sunt eu.

 

Mama a fost cea care, in liceu, le explica vecinilor despre Kurt Cobain, Nirvana si moda "stratificata",  cu 3 camasi una peste cealalta, fusta lunga si bocanci. Asta chiar daca habar n-avea cine e Kurt Cobain, si i-ar fi placut mult mai mult sa ma imbrac cu o rochita "ca oamenii".

 

Tot mama a fost cea care mi-a fost cel mai aprig si devotat avocat atunci cand directorul liceului a chemat-o intr-a 12 sa ii spuna ca e posibil sa nu intru in bacalaureat din cauza  faptului ca eram impotriva grevei profesorilor. A crezut in mine si asta m-a construit pe dinauntru. Mi-a dat in mod continuu incredere in ideile mele, in opiniile mele, in planurile mele, oricat ar fi fost ele de ....sa le spunem frumos, exotice.

 

Si de aici, evident ca imi aduc aminte de momentul cand am decis sa merg in Laponia cu o bursa de cercetare, si nu sa dau si eu la barou, asa cum au facut in mod merituos majoritatea colegilor mei. "Si ce-ai sa faci tu mama, in Laponia? Au ei facultati de drept pe acolo, pe la ei? Nu-i prea frig?". Si uite asa, din nou, mama si-a pus toate economiile in visul meu exotic de a face cercetare juridica la capatul lumii, in Laponia, si s-a bucurat pentru bucuria mea.

 

Dar peste toate mama ma uimeste cu puterea ei de a renaste din propria neputinta. Atunci cand e la capatul neputintei, fricii, durerii, mortii, suferintei...crede in ceva mai bun si se ridica. Stie foarte bine ca nu conteaza de cate ori cazi ci doar de cate ori te ridici. Mama este printre putinele persoane pe care le stiu, pentru care as baga mana in foc ca vor trai cel putin 350 de ani, si asta nu fiindca e mama mea, ci tocmai fiindca vad in fiecare zi cum renaste, cum se transforma, cum traieste.

Stie ca varsta nu este direct proportionala cu orgoliul si vanitatea de genul "Las' ca stiu eu mai bine!", si si-a pastrat neintinata inocenta si entuziasmul celor tineri care incep sa descopere viata prin propriile simturi.

 

Mama mea nu gaseste inutil sa se schimbe chiar si la 62 de ani, sa invete lucruri noi si sa se descopere pe sine...Asta chiar daca toata viata a trait in alte crezuri si realitati, in care se traia pe sine in tacere si cu lumina stinsa, de obicei, prin ceilalti din jurul ei.

 

Mama mea este cea care la un ceai, cu vecinele ei, vorbeste mai putin spre deloc despre Bianca Dragusanu sau ultima telenovela turceasca, si mai mult despre bucuria de-a trai, despre Dumnezeul nostru cel pe care il traim in fiecare zi, nu despre cel propovaduit sau citit in carti, despre schimbare, despre nou, despre faptul ca niciodata nu e prea tarziu, sa stii, sa cunosti, sa te trezesti, sa traiesti, sa fii tu.

 

Ea e mama mea!

 

 

Un eseu de-o pagina

In memoriam Ilie BATAR



Primul portret cu care simt nevoia sa deschid aceasta sectiune, este cel al unui om care pe mine ma inspira, ma formeaza si imi da aripi. Mi se pare un gest firesc sa incep aceasta sectiune cu el, avand in vedere ca el a fost cel care m-a invatat sa abandonez traditionala naratiune facila supranumita si “barfa/mi-a spus cineva ca/am auzit la televizor ca” in schimbul unui subiectivism documentat, logic si argumentat in care sa crezi si care sa iti apartina cu totul.

Nu e nici Kant si nici Socrate, desi amandoi i-au fost eroi.Este vorba despre unchiul meu Ilie, inginer constructor cu vocatii plurivalente.

El e cel care m-a initiat in tainele eseisticii si m-a invatat, ca eseul este un stil vital pentru constructia elaborata a unui punct de vedere asumat. Este cel care inainte de a opina ceva, orice, imi cerea sa ii scriu un eseu de o pagina despre ce vreau sa ii comunic.

O buna perioada de timp, ma frustra enorm faptul ca eram trimisa sa scriu, in loc pur si simplu, sa deschid gura si sa vorbesc. Eram ca in Karate Kid - prima parte, cand onorabilul maestru Miyagi il trimitea intelept dar si cu ostentatie pe Daniel sa vopseasca gardul sau sa stea nemiscat o zi intreaga intr-un picior, stiind ca toate aceste exercitii, aparent fara noima, il formeaza de fapt.

Asa am inceput si eu docil sa “stau intr-un picior” si sa scriu un eseu de o pagina pe diverse teme: de la rolul meu de adolescent in societate, la teorema celor trei perpendiculare, cum as schimba eu lumea, sau ce as vota eu in toamna la alegeri si de ce. “Totul intr-o pagina! Altfel…devine naratiune si nu ne intereseaza!” imi spunea.

Abia dupa un timp am realizat faptul ca fiecare pagina scrisa insemna pentru mine un “antemergator” care ma ajuta, ca pe copii mici si neindemanatici, sa invat sa ma tin pe picioarele mele si nu pe cele ale mamei, vecinului, colegului sau domnului in costum de la televizor.

Mai apoi, am fost acceptata in discutiile din sanul familiei, purtate duminica dupa masa de pranz, despre temele favorite ale familiei mele: regimul politic, “viata de apoi” si oportunitatea deschiderii unei pensiuni in nordul Moldovei. Stiu, un melanj un pic curios.

Temele erau dezbatute pe rand, insa de fiecare data cu patos si dedicare, de catre membrii permanenti ai clubul de dezbatere, mai precis: cei doi unchi ai mei, Ilie si Constantin, mama mea - Elena, matusa mea - Maria, bunica mea - Elena, si eu. Era un joc palpitant in care erau fundamentale: constructia logica a argumentului, cunoasterea minima a temei de discutie, memoria argumentelor oponentilor (contradictorii de multe ori!), viteza de oprire a interlocutorul la jumatatea frazei, si nu in ultimul rand, sasaitul enervant printre dinti in semn de negare, atunci cand nu mai aveai rabdare sa opresti fraza ca in manevra anterior descrisa.

Si asa am devenit avocat, unul artagos, scortos si sigur doar pe schema sa logica de argumentare si care vedea in fiecare discutie un joc al argumentelor asemenea celui de fiecare duminica din curtea bunicilor sai. Gustam lacoma din victoriile, care mai mici, care mai mari, pe care le castigam la birou, si in final, m-am surprins devenind un animal de prada care prindea in dinti pe oricine il contrazicea doar de dragul jocului. Am inteles in cele din urma ca dezbaterea trebuie intotdeauna sa aiba ca scop evolutia si atunci am inceput sa ma temperez si sa ascult mai mult. Argumentele mele au devenit mai asezate, si cu o forta persuasiva care ma lua si pe mine prin surprindere.

Cu fiecare reintoarcere in sanul dezbaterilor cu Ilie, imi dadeam seama ca se bucura enorm cand amandoi construiam un argument comun si ajungeam la un altceva, mult mai mult, decat cel de la care porneam initial. El exprima ideea, iar eu o justificam dibace. Am inceput sa invatam sa construim impreuna. Toate acestea la un pahar de coniac sau un vin bun, pe care tot el m-a invatat sa le aleg si sa le savurez cu adevarat.

Mi-am dat seama ca devenisem un partener egal de discutii pentru el, si cand mi-a multumit pentru frumusetea argumentelor, mi s-a umplut inima de bucurie.

Brusc se amestecau toate in minte: eseurile din adolescenta, sasaitul din dinti, “viata de apoi” si pensiunea din nordul Moldovei, Socrate, Iisus si “Arta conversatiei” (“cartea de capatai a oricarui om care vrea sa faca diferenta” cum tot el o numea). Si mi-am dat seama ca asta sunt eu…un melanj curios si un pic “rizibil” de politica, “viata de apoi” si pensiune din nordul Moldovei.

Si pentru asta…Multumesc!