Hristos a inviat sau drumul meu catre sine

Constienta fiind pe deplin de potentialul mistic ridicat al titlului mai sus scrijelit din tasta, ma voi avanta cu mult curaj in a va impartasi experienta mea de Paste de anul acesta. A fost o experienta noua, desi familiara in acelasi timp, ceva cu totul nemaipomenit desi uimitor de simpla prin natura emotiilor ce m-au cuprins.

Incep intai cu o marturisire a faptului ca pana acum, nu imi amintesc sa fi inteles taina invierii Domnului, cum nici insemnatatea ascunsa a desfatarii culinaro-bahice din timpul sarbatorii Pastelui. Le-am perceput cumva, intr-un mod empiric dar si superficial totodata, la pachet.

Pentru mine, cum cred ca pentru multi altii ca mine, Pastele insemna, chiar in aceasta ordine, un amalgam de: post (macar in saptamana mare, cum zicea bunica!) apoi deniile de la biserica si Prohodul, adunarea familiei din toate colturile tarii, vopsitul de oua, friptura de miel la cuptorul de lut din curtea bunicii, pasca si cozonacul brun-auriu, inghititul in sec toata sambata, apoi slujba de la miezul noptii si Hristos a inviat din morti, Cu moartea pre moarte calcand iesindu-mi firesc pe buze, "aparatul luminii" de vantul indaratnic, pana acasa, cu lumanarea in mana, ciocnitul de oua  in ordinea descrescatoare a varstei si multumirea suprema de a avea oul invingator, apoi diversele mese si ospete subsecvente, incununate cu o supraindestulare trupeasca ce ma facea sa ies istovita dintr-un asemenea ritual, fundamental de altfel, al crestinatatii.

Imi amintesc acum cu oaresce nostalgie, ca in copilarie, una dintre primele mele dileme axiologice, a fost tocmai ritualul sarbatorii de Paste. Ma gandeam ca trebuie sa fie ceva important Pastele...pana la urma, nu se intampla in fiecare zi ca un Om sa invie din morti. Cu toate astea, nu imi explicam, in logica mea simpla, si nici nu am gasit pe cineva sa imi explice, de ce totusi ne este dat sa sarbatorim in fiecare an, patimile Domnului, si apoi ce-i drept, invierea Sa. Simteam cumva faptul ca legatura dintre cele doua momente nu are cum sa fie doar pasca, cozonacul, friptura de miel si ouale inrosite. Mi se parea ca ceva imi scapa, si atunci, in spiritul lenei mult-confortabile si aducatoare de "odihna" spirituala, mult timp am abandonat orice incercare de a-mi gasi un raspuns personal la toate acestea, si m-am lasat condusa de traditiile golite de sens, pe care le urmam cu totii in mod mecanic.

Dar anul acesta parca mi-a cantat cineva la ureche incet Frere Jacques, dormez-vous?, si m-am trezit. Anul acesta m-am decis sa traiesc experienta Pastelui, cat mai putin culinar si cat mai mult spiritual. Recunosc ca o emotie coplesitoare mi-a animat sufletul inca din saptamana mare. Aveam sentimentul ca ma pregatesc de o intalnire, de o intalnire cu totul altfel, cu totul noua, si cu totul mareata.

Si astfel am avut parte de diverse experiente si oameni care m-au facut sa inteleg de ce sarbatorim noi in fiecare an patimile  si invierea Domnului. Am avut sentimentul clar ca de fapt Iisus nu are nevoie sa ii aducem un omagiu anual, sacrificiului suprem pe care l-a facut pentru noi, caci el l-a facut, se intelege, neconditionat. Iisus nu are nevoie sa ne vada punandu-ne in mod consecvent si totodata plini de ipocrizie cenusa in cap, cu gandul la cat de pacatosi suntem, si cum nu ne vom salva niciodata.

Am avut totodata sentimentul viu ca Iisus prin experienta sa ne releva potentialul nostru extraordinar, fiindca de altfel, si noi suntem facuti dupa chipul si asemanarea Domnului. Patimile si invierea reprezinta un ciclu al renasterii si al intoarcerii catre sine, si intrinsec catre realitatea divina, pe care ar trebui sa il facem consecvent si din ce in ce mai profund, cu fiecare an care trece. Ne arata cu mult spirit didactic, faptul ca acesta este ciclul mortii si al vietii (si nu invers!), ca nu are de ce moartea sa fie o temere de necunoscut, fiindca ea nu este o stare oculta de vid, ci doar o trecere spre o altfel de lume.

Mi-am mai dat seama ca il purtam pe Iisus, fiecare in inima, unii mai constient, altii mai putin, iar o data cu sarbatorirea invierii Sale, aceasta samanta de divinitate din noi se resusciteaza, in speranta si increderea perpetua ca ne vom aminti noi de noi, cei de la inceputuri, cei in totala comuniune cu natura, semenii si universul ce ne inconjoara, cu valorile fundamentale cu care am fost inzestrati. E un indemn rabdator spre trezire si asumare de sine.

Pe de alta parte si salutul mult utilizat, mimetic de multe ori, in aceste momente cred ca ne obliga la ceva mai multa responsabilitate. Ma gandeam ca daca "Hristos a inviat!", reprezinta un indemn la resuscitare, la trezire, la regasire, raspunsul "Adevarat a inviat!", pe de alta parte,  reprezinta un angajament personal pentru asumarea drumului spre trezire, spre renastere, spre regasirea de sine. Cel putin eu asta simt ca seminifica.

Poate ceea ce spun vi se pare banal, un pic prozelit, ca o placa stricata pe care o tot auziti in jurul vostru, insa eu le-am trait pe toate cele mai sus expuse, una cate una, anul acesta. Deliciul revelatiei a fost unul incantator si care nu suporta vreo alaturare cu friptura de miel.

Astfel incat, cred ca fiecare dintre noi avem de facut un drum catre noi, catre sinele nostru. Prilejuri nu sunt multe, insa Pastele este unul dintre ele.

Hristos a inviat! (si noi putem sa o facem!)

Cu drag,

Iosicumini