Am vazut zilele acestea un film care m-a
impresionat enorm si a avut o mare rezonanta in mine, What Maisie
Knew, dupa un roman de-al lui Henry James. E un film care mi-a adus
aminte de inocenta cu care un copil isi iubeste parintii in ciuda ratacirilor
lor, de profunzimea si deschiderea cu care iubeste un copil pe orice necunoscut
ii ofera deschidere si iubire, de loialitatea cu care iubeste un copil, de
masura nemasurata cu care iubeste un copil. Pe toate astea le-am regasit in
copilul din mine. Pe toate astea le-am trait si cu filmul asta mi s-a deschis
un nou sertaras in suflet, in care tineam ascunse de ochii
privitorilor toate trairile mele de atunci, pe care cu mintea de acum, le
credeam vulnerabile si mari stricatoare de imagine (am recunoscut, na!:-)).
Si poate n-as fi inceput sa scriu, daca nu
vorbeam deunazi cu o prietena draga, care tocmai intelesese cat de legata
este ea de parinti, intr-un mod nefiresc in care parintii se poarta ca niste
copii ce au o continua nevoie de afectiune si atentie, iar copilul a
devenit un parinte mult prea responsabil si indoit de tot felul de sarcini si
indatoriri ce nu ii apartin cu adevarat. Scenariul devine si mai dificil de
jucat atunci cand ceea ce sta la baza unei astfel de relatii este o iubire
imensa, profunda si inocenta, ca cea a lui Maisie, din filmul de care va
povesteam la inceput, insa pervertita si inteleasa de-a-ndoaselea, prin ochii
unui adult care nu a crescut suficient.
Eu cred ca suntem multi cei care am pornit de
acolo. Ceea ce a realizat prietena mea, e o boala de generatie. Asa ca
m-am gandit sa va si sa imi vorbesc despre mine, despre calatoria mea de
pana acum, in speranta ca regasindu-va, cel putin partial, nu va veti simti
singuri, nu va veti simti vinovati, nu va veti simti intr-un cerc vicios fara
iesire, ba din contra.
Precum multi tineri adulti de varsta mea, am
doi parinti care nu au avut o casnicie bazata pe iubire, blandete si intelgere,
ci mai degraba pe circumstante exterioare, pe fuga de ei, si speranta de-a gasi
in celalalt raspunsul neimplinirilor si suferintelor lor de pana
atunci. De ce? Din necunoastere, fiindca asa facea toata lumea, fiindca
crescand la randul lor intr-o familie ce nu i-a multumit, si-au dorit ei insisi
sa creeze o familie dupa nevoile sufletului lor. Insa nu si-au dat seama ca
purtau cu ei, si in ei, mostenirea familiilor pe care le negau, pe care le
criticau, fata de care doreau sa se desprinda si sa faca altfel.
Asa am aparut eu. La fel asemenea multor tineri
de varsta mea, ca rezultat ambitios si incapatant al unui avort nereusit. Din
nou, asa erau vremurile, asa facea toata lumea. Femeile isi doreau sa fie
libere, in vremurile in care un regim le vedea precum o masina ieftina de crescut
statisticile demografice.
Si desi parintii mei m-au iubit si ma
iubesc si simt iubirea lor fata de mine, mi-as fi dorit sa fi venit in
lume dintr-o iubire si o daruire totala a unuia fata de celalalt, asa cum imi
doresc sa vina si ingerasul meu in lumea asta, cand o fi.
Si daca tot am ajuns la ce mi-ar fi placut si nu
sa intamplat...e timpul sa impartasesc cel mai mare secret al copilariei
mele. Recunosc ca atunci cand eram
micuta, necunoastea parintilor mei mi-a produs o suferinta de
care mult timp nici nu am stiut. Ma durea doar sufletul, asa cum o durea si pe
Maisie, insa niciodata nu mi-am pus problema ca sufar, ca nu mi-e bine, ca
cine ma face sa sufar, ca sa gasesc vinovati. Ii iubeam pe amandoi cu
loialitate si fanatism. Si imi tremura sufletul de frica si de emotie
atunci cand parintii mei se certau. Insa ceva din mine ma facea curajoasa
si stapana pe mine. Eram curajoasa si stapana pe mine, de trei ori mai mult,
cat si pentru mama si pentru tata.
Si asa am devenit un adult responsabil, capabil
sa duca multe si sa rezolve multe, care era curajos, demn si stapan pe el, nu
doar pentru parinti, ci si pentru oricine din jur care avea nevoie de ajutor.
Mai putin pentru el insusi. Ajutam chiar si atunci cand nu mi se cerea asta.
Ajutam, sustineam, sfatuiam, cheltuiam din mine pentru oricine imi era drag.
Imi era greu, eram obosita mai tot timpul, nu aveam o viata personala, insa ma
hraneam din faptul ca cei din jurul meu erau fericiti, linistiti
si scapati de-o povara, cand eu eram langa ei.
Pana cand, am ajuns la capatul puterilor, sau mai
bine spus, la un capat al puterilor, ca puterile sunt infinite de altfel. Un
punct in care mi-am dat seama ca ceva trebuie sa se schimbe. Nu am realizat pe
moment ca devenisem un erou salvator a tot si toate, insa stiam ca nu mi-e bine
cum sunt.
Cand o draga prietena mi-a spus..."Elena,
nu-i treaba ta! Nu-i ajuti cu nimic. Ei tot nu vor pricepe ce au de invatat din
experienta respectiva, si tu vei fi din ce in ce mai obosita si depasita
de situatie. Le ei din lectia lor de viata, si asta nu ramane neplatit. Drumul
spre Iad e pavat cu intentii bune. Lasa-i. Se vor descurca si fara
tine!"...am fost ranita, neincrezatoare si debusolata. Dar incet
incet, acel adevar a sapat in mine si am inteles ca asa era.
Asa am inceput sa imi vad de treaba mea, sa ajut
atunci cand mi se cere ajutorul si cand cu adevarat ajutorul meu sustine pe cel
ajutat si nu ii inlocuieste efortul propriu. Asta m-a costat cateva prietenii
pana atunci trainice, insa am stiut intotdeauna ca doar asa puteam sa ajut
intr-adevar.
In ceea ce ii priveste pe parintii mei...ei
m-au iubit in continuare, ba chiar mai mult decat inainte. Desi la inceput ma
credeau intr-o secta, incet-incet au vazut schimbarea, iar schimbarea mea, le-a
oglindit si nevoia schimbarii in ei insisi. Si asta fara prelegeri aride si
carti de dezvoltare personala bagate cu forta pe gat. Increderea mea in ei, ca
se vor descurca si fara mine corcolindu-i la fiecare pas, le-a dat forta
si incredere in ei insisi.
Cand am vazut filmul cu Maisie, m-am reintalnit
cu iubirea inocenta pe care le-o purtam, si de la care plecasem, pana sa ajung
campioana salvatorilor de pretutindeni. Iubirea aceea inocenta care uita
tot, iarta tot, pune balsam peste rani, oblojeste, mai presus de orice
judecata, care nu are nevoie de dovezi, justificari, explicatii sau intelesuri
pentru sine. Ea doar exista si se manifesta in ciuda logicii, in ciuda
suferintei, in ciuda prejudecatilor, in ciuda limitarilor si tiparelor. Ea
este acolo. Mi-am dat seama ca pervertisem iubirea aceasta din mine, si o
transformasem in altceva nefiresc. Uitasem cum se simte si cum e ea. Si asa
m-am intregit.
Povestesc astea fiindca astazi a fost prima data
in viata mea, in care m-am uitat in urma si m-am identificat cu aceasta iubire
a toate cuprinzatoare si nu cu neputinta, cu vinovatia, cu furia si neiertarea
pe care le simteam adult fiind, cand ma gandeam la copilaria mea. Si asta
se simte tare bine.
In acelasi timp imi dau seama ca singurul mod in
care cu adevarat imi pot ajuta la randul meu parintii si pe toti cei dragi
mie, nu este acela de a le purta poverile, tiparele si neputintele mai departe,
ci, tocmai acela, de a iesi eu insami din neputinta, si de a intra in propria
putere, de a iesi din necunoastere si de a deveni constient si
responsabil de fiecare moment al existintei mele si
nu responsabil de existenta celorlalti, de a iesi din vinovatie
si de a intra in acceptare si deschidere, si astfel, sa ii inspir, sa le
oglindesc propriile lor valori de care nu sunt inca constienti, sa fiu un
viu exemplu ca exista viata si in afara tiparelor si neputintelor.
Increderea ne diferentiaza si dorinta de a face
cu adevarat schimbari, in ceea ce traim si in ceea ce simtim. Si ceea ce e
cu adevarat frumos, uimitor si miraculos de-a dreptul este ca aceasta schimbare
creaza un efect de Domino, in care si cei de langa se vor schimba mai devreme
sau mai tarziu sau cel putin vor sti cu siguranta ca e nevoie de o schimbare.
Cu drag,
Iosicumini
