Un Dragobete…fara datorii!

Nu mi-a fost nicicand mai clar faptul ca o virtute se poate transforma usor intr-o pacoste... iubirea. Stiu, pare ciudat. Pana si mie imi pare ciudat acum cand pun asta pe hartie, insa asta e adevarul. Totul pornea de la o loialitate prost inteleasa ca un simt al datoriei dus la extrem, fata de celalalt. E o vorba “Sa iti faci datoria!”…Cam asa am inteles eu si familia mea sa iubim, facandu-ne datoria, de parca insasi iubirea pe care o simteam de la celalalt trebuia retribuita cumva, si asa se crea “datoria”. Era ceva atat de subtil si de inconstient incat totul se transforma intr-un automatism si un dat. Familia si prietenia se transformau astfel, intr-o relatie de putere in care cineva era mai presus decat celalalt in iubire, in care unul era “dator” celuilalt. Si asta doar fiindca cel care era "mai prejos" nu avea curajul, increderea, puterea dar mai ales iubirea si stima de sine, de a fi egalul celuilalt, egalul autoritatii pe care o iubea si o stima atat de mult.

De mica am suprapus iubirea parintilor peste sacrificiile de ordin material pe care le-au facut pentru mine. Si parintii mei, cred ca au suprapus de multe ori iubirea peste posibilitatile lor materiale de a-mi oferi anumite lucruri sau oportunitati de care aveam nevoie. Desi nu sunt unul si acelasi lucru,  ele tind sa mearga mana in mana. Spre exemplu, mama si tata au fost la polul opus. Daca mama a facut imposibilul din punct de vedere financiar, ca sa merg la un liceu bun, la o facultate buna, la bursa in straintate, la cercetare in strainatate, inhamandu-se uneori la datorii mult peste puterea ei de a le acoperi, doar dintr-o mare iubire fata de mine si un profund simt al datoriei, tata s-a pastrat intr-o linie neutra, in care toate erau aparent bune si frumoase, pana cand se ajungea la spinosul subiect al banilor. Atunci de obicei se supara, in primul rand pe mama, apoi si pe mine, pana cand trecea evenimentul nascator de nevoi financiare, si imediat dupa, devenea din nou, iubitor si deschis la vorba.

Si desi mama mea eroina, nu mi s-a plans niciodata, repetandu-mi ca a fost alegerea ei si nu o regreta, dintr-un motiv mult prea subtil si pentru mine si pentru ea, fiecare chin al ei facut in numele iubirii ce mi-o poarta, devenea o “datorie” in plus pentru mine. La polul opus, lipsa sustinerii din partea tatalui meu, a condus sigur si rapid, la negarea oricarei prezente a lui in viata mea. Asta desi paisprezece ani am impartit aceeasi casa, zi de zi. Ca si cum iubirea dintre noi era o contabilitate cinica, in care el avea “datoria” sa ma iubeasca si sa ma sustina, si eu, la randul meu, sa il iubesc si sa il sustin. Pe atunci nu prea stiam niciunul de capul nostru, si credeam ca trebuie musai sa faci ceva ca sa fii iubit. Mama vroia iubita, tata nu prea. Si uite asa, simtul "datoriei" era direct proportional cu nevoia de iubire.

Nimeni nu punea in cuvinte asta, nimeni nu pretindea in cuvinte asta celuilalt, caci contabilitatea asta emotionala era “presupusa, inconstienta si subinteleasa”. Si asta cam in orice familie din acea vreme. De multe ori o suprindeam pe bunica mea mai ales, povestind la cafea cu prietenele ei, “Eu nu stiu de ce X e nefericita. Barbatul ii aduce bani acasa, nu o bate, nu o inseala si nu bea.” Iata abecedarul fericirii in cuplu de pe atunci. Altfel, si intre soti, iubirea era o “datorie”, si chiar daca sub acea “datorie” iubirea se usca pana nu mai exista nimic, “datoria” se incapatana sa ramana. Si cu cat “datoria” era mai mare, cu atat “iubirea” era mai putina, si chinul mai prezent. Femeile si barbatii mascau durerea, frustrarea, umilinta si lipsa iubirii, sub umbrela iluzorie a “datoriei” de a fi si a se purta intr-un anume fel, de a se pastra intr-o casnicie, sau de a se anula incet-incet pe sine .

Si iata ca, sub aceasta plamada, intalnim astazi tineri care se dau de-a rostogolul din “datorie” pentru parintii lor, stau impreuna cu acestia pana la varste adulte, se casatoresc cu cineva pe gustul parintilor, au copii pentru ca parintii isi doresc nepoti, fac o facultate pentru ca parintii isi doresc ce nu au putut ei sa faca, toate astea ignorandu-se pe ei si dorinta lor interioara. Si asta fiindca asta e modelul, al unor parinti crescuti sub semnul “datoriei” care si-au depasit cu mult capacitatea, mai ales materiala, la momentul copilariei copiilor lor, ca unica forma cunoscuta de ei la acel moment, de expresie a iubirii lor fata de odraslele lor.

Asa ne suparam si pretindem de la iubitii/iubitele, parintii, prietenii sau copii nostri anumite comportamente conforme cu printipurile noastre, de aceea ne simtim tradati atunci cand cineva drag alege un drum conex sau diferit decat impreuna cu noi, de aceea ne simtim atat de indatorati fata de cel ce ne iubeste, fie el prieten, iubit/a, sau ruda, nefiind in stare de pune niste granite al spatiului propriu si personal in care guvernezi de unul singur. Tot de aceea cand cineva ne face un cadou simtim nevoia sa ii intoarcem fapta, sa ii intoarcem complimentul sau sa facem o glumita autoironica pentru a minimaliza complimentul sau gandul bun, impotenti fiind de a sta pe loc, de a zice “Multumesc!” si de a savura asta pe dinauntru.

Dar cred ca lucrurile se schimba, si suntem pusi la marea incercare de a ne elibera de “datorii” fie ele materiale, karmice, emotionale, sociale sau de orice fel, de a pune materialul pe al doilea loc si de a descoperi, ce e cu adevarat pe primul loc. Mai intai dintr-o neimplinire si tristete profunda, stranie si fara sens, apoi dintr-o bucurie, trezire si nevoie de impartasire cu ceilalti. Caci ce poate fi pe primul loc altceva decat iubirea cu toate formele si valentele ei nemarginite insa iubirea libera, neconditionata si nestingherita, iubirea care se naste direct din noi, fara motiv, fara vreun aport personal, si fara nicio pretentie, datorie sau repros, izvorata dintr-o profunda aflare si iubire de sine.

Asa ca iubesc fara datorii, pe cine-mi place, cat imi place si cand imi place, zbor, ma intind, ma strang, rad, tac, scriu, vorbesc, respir, expir, ma bucur, muncesc, alerg, stau, sunt recunoscatoare, traiesc, sunt libera si fara datorii…