Imi amintesc si acum, cat de emotionata eram de fiecare data cand, cu o margareta in mana, ma gandeam intai la baiatul caruia ii inchinam oracolul respectiv. Inima incepea sa imi bata si ma inroseam instant in obraji. Era ca si cum ar fi fost in fata mea, intr-unul dintre acele momente pe care le-am trait ca femeie ulterior, si in care El iti spune ca te iubeste sau ca dimpotriva, ar prefera sa ramaneti doar prieteni.
Numai ca diferenta dintre Eu cea de atunci din gradina bunicii mele, si Eu cea de acum, este ca atunci nu acceptam nici in ruptul capului ca margareta ghinionista sa isi opreasca petalele fix atunci cand El, nu ma iubea. Eram in stare sa sacrific jumatate din gradina bunicii pentru un scop nobil, acela de a mi se confirma iubirea pe care Eu o purtam in suflet.
Cam asa cred ca am fost educati cu totii, sau chiar as indrazni sa devin un pic mai mistica si sa spun ca asa ne-am nascut, cu un viu instinct de a cauta iubirea, de a o descoperi in toata splendoarea si de a o manifesta plenar in fiecare secunda a existentei noastre.
Pentru un motiv sau altul, invatam sa cautam iubirea in exteriorul nostru. Simtim iubirea sub forma cardurilor de fluturi ce ne bombardeaza stomacul, doar atunci cand El sau Ea se afla langa noi. Ne simtim completi si in siguranta doar atunci cand mama ne tine de mana si ne asigura ca raul e trecator iar binele invinge de fiecare data.
Si desi ma bucur sa am fiecare dintre aceste experiente in care se resusciteaza acest minunat sentiment in mine, cred ca se acorda o importanta mult prea diminuata redescoperirii potentialului viu de iubire din fiecare dintre noi si accesarea si manifestarea lui, independent de cadrul sau persoanele in preajma cui te afli.
Cred sincer ca primul pas pe care ar fi potrivit sa il facem, pe care eu una l-am descoperit pe la 30 de ani, ar fi sa ne descoperim pe noi, in loc sa ne cautam in bratele, vorbele si ochii celor de langa noi. Simtim nevoia aproape fizica sa stam lipiti unul de celalalt intr-o relatie, sufocandu-ne reciproc, tocmai din aceasta nevoie de regasire de sine a fiecaruia dintre parteneri. Celalalt are astfel menirea de a oferi o confirmare a noastra si a puterilor de super-erou imatur investite. Si pare paradoxal insa regasirea si constientizarea de sine, se ating doar in singuratate.
De aceea ma gandesc ca in loc sa iesim dintr-o relatie, doua, o suta, sifonati de fiecare data, mai degraba sa incepem sa ne descoperim pe noi, cu bune si cu mai putin bune, sa ne acceptam "la pachet" si sa ne asumam. Cred ca un asemenea proces facut anterior unei relatii de fiecare dintre cei doi viitori parteneri, ar face ca ei sa se concentreze mai putin asupra acoperirii traumei/deficitului celuilalt, si mai mult asupra punerii in comun a unui "pachet" viu de sentimente, trairi, emotii, istorie de familie, experiente, daruri, haruri aflate intr-o perpetua fluctuatie, pentru a crea si pentru a creste impreuna.
Poate parea cumva acelasi lucru insa nu e, cel putin pentru mine. O data cunoascuta, acceptata si asumata, eu una m-am simtit mult mai libera in raport cu cei de langa mine. Nu ca mi-as fi rezolvat toate problemele si incep de la zero, ci cu gandul ca stiu ceea ce sunt, imi asum sa lucrez si sa schimb in mine lucrurile pe care le consider nepotrivite existentei mele, si atunci cand cel/cei de langa mine imi scoate/scot la iveala un astfel de lucru, sa nu ma supar pe el/ei si sa arunc toata vina in exterior, ci sa ma retrag in spatiul meu personal si sa schimb acel lucru in mine, intr-o totala acceptare, pentru ca data viitoare sa fie altfel.
Aceasta fiindca suntem iubiti pe masura disponibilitatii noastre de a ne iubi pe noi insine si de a ne lasa iubiti. Or, cum sa te iubesti sau sa te lasi iubit atata timp cat habar n-ai cine esti tu cu adevarat, si stii doar din exteriorul tau ce faci bine si ce nu faci bine. E ca si cum ai merge legat la ochi intr-o piata publica si ai ruga pe fiecare sa iti spuna cum esti tu, ramanand de fiecare data surprins/a de raspunsurile primite.
Tin minte si acum ca la inceputurile cautarilor mele auzeam in jurul meu ca o placa stricata, ca nu ma iubesc pe mine si ca ar fi cazul sa incep sa o fac. Atunci m-am aflat intr-una dintre cele mai mari dileme din viata mea. Cu ce sa incep? Cum sa o fac? Cand voi sti ca am ajuns acolo? Nimeni nu avea raspunsuri pentru mine si nici metode. Mi se spunea ca e un demers personal si voi sti intuitiv cand am ajuns acolo.
Asa ca acum cred ca as putea sa impartasesc din experienta mea, celor care se gasesc in aceeasi situatie. Cred ca e important ca prim pas sa fim sinceri cu noi, sa nu ne mai mintim de dragul apararii unei imagini pe care ne-am creat-o cu mult sarg sau care ne-a fost creata. Apoi sa intelegem ca suntem produsul familiei noastre si a experientelor traite pana atunci. Ca in acest proces nu incape niciun sentiment de culpa si astfel, nici de iertare. Lucrurile sunt cum sunt, si nu ne ramane decat sa le acceptam ca facand parte din noi si determinand persoana noastra din prezent. Apoi, incet vom extinde acest proces si asupra celor din jurul nostru. Ii vom putea vedea printr-o prisma mai larga a mediului si familiei din care provin, a experientelor traite de acestia, si astfel, vom sti cu siguranta ca orice judeata de valoare e de prisos.
Atunci vine iubirea si compasiunea. Nu este acea iubire care frige, ci una molcoma, in care iti dai seama ca fiecare om este un "pachet viu" ca o matriosca, inca nedescoperit pe deplin. Iar experientele din aceasta viata nu fac decat sa ne dea prilejul si mijloacele spre a ne descoperi, sau a ne lasa descoperiti tot mai mult si tot mai profund.
Cred ca as putea sa continuu sa mai scriu despre asta inca mult de acum incolo, insa cred ca e tot atat de important sa si traim toate constientizarile noastre, toate acele "click"-uri pe care le avem, cand scriem ceva, cand citim o carte, cand vedem un film sau o piesa de teatru sau cand vorbim cu cineva.
Asa ca eu una ma intorc in viata mea cu credinta vie ca voi trai acea iubire constienta, libera si asumata, in care sa cresc, sa invat, sa descopar, sa evoluez, sa iubesc plenar si fara temeri si prejudecati. Si asa este!
