Tărâmul celor “necreate încă”

Când am scris rândurile din poza aceasta, eram într-un punct în care deseori mă găsesc. Acel moment când nu știi încotro să o iei, intuiția parcă tace mâlc, semnele și coincidențele rămân invizibile și inodore pentru bucata aceea din mine care își dorește să știe că e pe calea cea bună. Acele momente când singura certitudine este curajul de a pune dreptul în fața stângului, și apoi a stângului în fața dreptului și de a merge către nicăieri.

Obișnuiam să mă gândesc la viitor mult înainte ca el să devină prezent ca la o poveste care vine așa la pachet, ca în exercițiile de NLP, cu toate detaliile așa deodată. Ignoram că viitorul este o înșiruire continuă de momente din prezent, mici sau mari decizii din prezent, reflectări, acțiuni și inacțiuni toate petrecute în mici picături de prezent. 

Plimbarea aceea în joacă cu Mihaela într-o sâmbătă dimineața spre Dobreni, să vedem o căsuță care avea să devină “căsuța lui Hellen”, momentul când pe o bancă din Pipera am zis “Da, mamă, vreau să fac operația de micșorare de stomac.”, clipa aceea în care am cumpărat într-o după-amiază de octombrie un bilet doar dus spre Portugalia, care avea să îmi fie acasă 3 ani de zile, plimbarea aceea prin pădure când i-am spus că m-am îndrăgostit de el, “Da”-ul acela pe care l-am spus unei prietene pentru un job la un cappuccino la o terasă în București, apăsatul acela de “Send” din parcare de la Carrefour în care i-am spus “Cred că e timpul să ne vedem fiecare de treaba lui.”... Multe momente, clipe și secunde de prezent, în care habar n-am avut, fix în momentul acela, că îmi vor schimba viața și viitorul pentru totdeauna.  

După multe introspecții, cursuri, psihoterapii, regresii, ceremonii cu plante sacre, stat în ashram, căutări și regăsiri, aș putea spune că nu mai știu nimic. Și chiar și atunci când îmi doresc să știu, văd că dorința aceasta vine fie dintr-o mare frică și nesiguranță, fie dintr-un mare entuziasm și nerăbdare, și mai văd că îmi trece dacă nu îi dau mult spațiu și atenție, să iau toate horoscoapele și astrogramele la rând.

Dar atunci când îmi iese să “stau pe loc” cu mintea, cu frica, cu nesiguranța, cu entuziasmul, iubirea și nerăbdarea și să nu alerg după fiecare gând care îmi trece prin față, se face încet liniște. Este o liniște pe care o recunosc dintr-o mie. E suavă și blandă ca un cântec de leagăn care îți leagănă sufletul și te afundă în el.  E o liniște a “necreatului încă”, o liniște cât un tărâm magic în care încă nu există nimic, niciun gând, nicio dorință, nicio dramă, nicio poveste de spus, nicio rană de vindecat, nicio dramă de uitat, niciun cuvânt și niciun cântec, niciun “tu” și niciun ”eu”. Toate sunt așa necreate, toate și toți la fel, pentru ca la cea mai mica mișcare în conștință, să înceapă să capete formă, gust, sunet, vibrație, viață. 

Și îți dai seama că doar asta există cu adevărat, o înșiruire de momente de prezent necreate încă care o dată petrecute și experimentate pleacă iarăși în tărâmul magic al “neacreatului încă”.  Mai rămân unele picături de care ne-am îndrăgostit când erau vii în prezent și nu le-am lăsat să mai plece de unde au venit. Picăturile acestea, ca și unii oameni, se pot transforma în fantome și strigoi care să ne bântuie cu tristețea lor de anu fi lăsate să plece în liniștea “necreatului încă”. 

Un moment, o clipă, o secundă în care timpul nu există, în care uiți de “tine” și de “mine” de povestea ta și de povestea mea...Acestea sunt momentele în care putem privi prin matrix-ul, iluzia, jocul, maya acestei vieți și a rolurilor noaste, aducându-ne aminte din nou și din nou, de noi, de cei de dinainte de a fi ceea ce astăzi zicem că suntem „noi”, pe vremea când eram doar “necreat încă”.

Cu drag,

Prama

 

Adio dar hai stai cu mine!

 

Eram într-un cerc de prieteni deunazi, și mai în joacă mai în serios, adevăr sau provocare, sunt intrebată “Cu cine ai face dragoste acum?” Spun, oarecum neașteptat și pentru mine ”Cu iubitul meu”. Și cum mi se rostogoleau cuvintele din gură, ceva în mine știa că răspunsul ăsta e de demult, și că iubitul meu nu mai e iubitul meu de ceva vreme. Ceva în mine, vede imediat neadevărul, ca pe un miros înțepător, pe care nu te poți preface că nu îl simți. Și ceilalți din grup au zâmbit și au zis “Ce frumooos!”. Însă același ceva din mine e și în ei, și și pe ei, ca și pe mine, i-a “înțepat” neadevărul meu. Acel ceva e conștința, una și aceeași, în toți și în toate.

La început ne doare că celalalt nu e așa cum ne dorim sau avem noi nevoie. Și într-atât suntem îndrăgostiți în mod absolut și avem nevoie de roz, de basm, de frumos și de bine, încât preferăm să ne ignorăm conștința și adevărul rostit de aceasta, și să sperăm că celălalt și circumstanțele, se vor schimba urmând scenariul învizibil din mintea noastră. Facem compromisuri, strângem aprig din dinți, plângem pe muțește și a doua zi o luăm de la capăt, cu simțul fals al datoriei, devotamentului și loialității față de celălalt. Iar celălalt se schimbă și tu te schimbi, și circumstanțele se schimbă și ele…de obicei ducându-te și mai departe de scenariul dorințelor tale de la început.

Durerea ignoranței începe încet să te schimonosească pe dinăuntru, să îți construiască ziduri de apărare și fortărețe de aparent confort, fericire și împlinire. Asta până când tot acel ceva din tine e mult prea puternic pentru a putea continua să ignore, să închizi ochii și să te minți. Și atunci începi să spui cuvinte care dor și care știi că vor fi punctul acela pe care tot ai amânat să îl pui poveștii din capul tău. 

Și parcă cel mai tare doare nu însăși faptul că o relație nu mai merge și că te afli pe un alt drum decât cel de lângă tine, cât conștientizarea iluziei în care ai trait câteodată ani la rândul, în poveștile și proiecțiile tale, în ignoranță. Și iata că ne e dat să trecem prin experiențe în care să ne clădim visuri, dorințe, atașamente, basme și Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene, doar pentru ca apoi să le părăsim recunoscându-le frivolitatea și inconsistența existenței lor. Nu e ușor, cum nu e nici greu…E un proces natural și firesc ca viața însăși.

Ce rămâne din toate aceste experiențe? Tu, într-o construcție spirituală, psihică, emoțională, cu totul altfel, decât tu cel/cea de la începutul experienței cu pricina. Rămâi tu și conștința ta, și mai ales decizia ta de a urma adevărul și conștința dincolo de durere, lipsă, necunoscut, disconfort, frica de a lua-o de la capăt și de a trece prin același scenariu, toate în fapt o iluzie. Toate aceste momente, în care alegem adevărul simțit, conștința, viața, nu fac decât să ne aducă aminte din nou și din nou că singurul lucru statornic, adevărat și neschimbător în această viață este conștința, adică ceea ce suntem dincolo de povestea existenței noastre de la un moment dat.