Tărâmul celor “necreate încă”

Când am scris rândurile din poza aceasta, eram într-un punct în care deseori mă găsesc. Acel moment când nu știi încotro să o iei, intuiția parcă tace mâlc, semnele și coincidențele rămân invizibile și inodore pentru bucata aceea din mine care își dorește să știe că e pe calea cea bună. Acele momente când singura certitudine este curajul de a pune dreptul în fața stângului, și apoi a stângului în fața dreptului și de a merge către nicăieri.

Obișnuiam să mă gândesc la viitor mult înainte ca el să devină prezent ca la o poveste care vine așa la pachet, ca în exercițiile de NLP, cu toate detaliile așa deodată. Ignoram că viitorul este o înșiruire continuă de momente din prezent, mici sau mari decizii din prezent, reflectări, acțiuni și inacțiuni toate petrecute în mici picături de prezent. 

Plimbarea aceea în joacă cu Mihaela într-o sâmbătă dimineața spre Dobreni, să vedem o căsuță care avea să devină “căsuța lui Hellen”, momentul când pe o bancă din Pipera am zis “Da, mamă, vreau să fac operația de micșorare de stomac.”, clipa aceea în care am cumpărat într-o după-amiază de octombrie un bilet doar dus spre Portugalia, care avea să îmi fie acasă 3 ani de zile, plimbarea aceea prin pădure când i-am spus că m-am îndrăgostit de el, “Da”-ul acela pe care l-am spus unei prietene pentru un job la un cappuccino la o terasă în București, apăsatul acela de “Send” din parcare de la Carrefour în care i-am spus “Cred că e timpul să ne vedem fiecare de treaba lui.”... Multe momente, clipe și secunde de prezent, în care habar n-am avut, fix în momentul acela, că îmi vor schimba viața și viitorul pentru totdeauna.  

După multe introspecții, cursuri, psihoterapii, regresii, ceremonii cu plante sacre, stat în ashram, căutări și regăsiri, aș putea spune că nu mai știu nimic. Și chiar și atunci când îmi doresc să știu, văd că dorința aceasta vine fie dintr-o mare frică și nesiguranță, fie dintr-un mare entuziasm și nerăbdare, și mai văd că îmi trece dacă nu îi dau mult spațiu și atenție, să iau toate horoscoapele și astrogramele la rând.

Dar atunci când îmi iese să “stau pe loc” cu mintea, cu frica, cu nesiguranța, cu entuziasmul, iubirea și nerăbdarea și să nu alerg după fiecare gând care îmi trece prin față, se face încet liniște. Este o liniște pe care o recunosc dintr-o mie. E suavă și blandă ca un cântec de leagăn care îți leagănă sufletul și te afundă în el.  E o liniște a “necreatului încă”, o liniște cât un tărâm magic în care încă nu există nimic, niciun gând, nicio dorință, nicio dramă, nicio poveste de spus, nicio rană de vindecat, nicio dramă de uitat, niciun cuvânt și niciun cântec, niciun “tu” și niciun ”eu”. Toate sunt așa necreate, toate și toți la fel, pentru ca la cea mai mica mișcare în conștință, să înceapă să capete formă, gust, sunet, vibrație, viață. 

Și îți dai seama că doar asta există cu adevărat, o înșiruire de momente de prezent necreate încă care o dată petrecute și experimentate pleacă iarăși în tărâmul magic al “neacreatului încă”.  Mai rămân unele picături de care ne-am îndrăgostit când erau vii în prezent și nu le-am lăsat să mai plece de unde au venit. Picăturile acestea, ca și unii oameni, se pot transforma în fantome și strigoi care să ne bântuie cu tristețea lor de anu fi lăsate să plece în liniștea “necreatului încă”. 

Un moment, o clipă, o secundă în care timpul nu există, în care uiți de “tine” și de “mine” de povestea ta și de povestea mea...Acestea sunt momentele în care putem privi prin matrix-ul, iluzia, jocul, maya acestei vieți și a rolurilor noaste, aducându-ne aminte din nou și din nou, de noi, de cei de dinainte de a fi ceea ce astăzi zicem că suntem „noi”, pe vremea când eram doar “necreat încă”.

Cu drag,

Prama