Adio dar hai stai cu mine!

 

Eram într-un cerc de prieteni deunazi, și mai în joacă mai în serios, adevăr sau provocare, sunt intrebată “Cu cine ai face dragoste acum?” Spun, oarecum neașteptat și pentru mine ”Cu iubitul meu”. Și cum mi se rostogoleau cuvintele din gură, ceva în mine știa că răspunsul ăsta e de demult, și că iubitul meu nu mai e iubitul meu de ceva vreme. Ceva în mine, vede imediat neadevărul, ca pe un miros înțepător, pe care nu te poți preface că nu îl simți. Și ceilalți din grup au zâmbit și au zis “Ce frumooos!”. Însă același ceva din mine e și în ei, și și pe ei, ca și pe mine, i-a “înțepat” neadevărul meu. Acel ceva e conștința, una și aceeași, în toți și în toate.

La început ne doare că celalalt nu e așa cum ne dorim sau avem noi nevoie. Și într-atât suntem îndrăgostiți în mod absolut și avem nevoie de roz, de basm, de frumos și de bine, încât preferăm să ne ignorăm conștința și adevărul rostit de aceasta, și să sperăm că celălalt și circumstanțele, se vor schimba urmând scenariul învizibil din mintea noastră. Facem compromisuri, strângem aprig din dinți, plângem pe muțește și a doua zi o luăm de la capăt, cu simțul fals al datoriei, devotamentului și loialității față de celălalt. Iar celălalt se schimbă și tu te schimbi, și circumstanțele se schimbă și ele…de obicei ducându-te și mai departe de scenariul dorințelor tale de la început.

Durerea ignoranței începe încet să te schimonosească pe dinăuntru, să îți construiască ziduri de apărare și fortărețe de aparent confort, fericire și împlinire. Asta până când tot acel ceva din tine e mult prea puternic pentru a putea continua să ignore, să închizi ochii și să te minți. Și atunci începi să spui cuvinte care dor și care știi că vor fi punctul acela pe care tot ai amânat să îl pui poveștii din capul tău. 

Și parcă cel mai tare doare nu însăși faptul că o relație nu mai merge și că te afli pe un alt drum decât cel de lângă tine, cât conștientizarea iluziei în care ai trait câteodată ani la rândul, în poveștile și proiecțiile tale, în ignoranță. Și iata că ne e dat să trecem prin experiențe în care să ne clădim visuri, dorințe, atașamente, basme și Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene, doar pentru ca apoi să le părăsim recunoscându-le frivolitatea și inconsistența existenței lor. Nu e ușor, cum nu e nici greu…E un proces natural și firesc ca viața însăși.

Ce rămâne din toate aceste experiențe? Tu, într-o construcție spirituală, psihică, emoțională, cu totul altfel, decât tu cel/cea de la începutul experienței cu pricina. Rămâi tu și conștința ta, și mai ales decizia ta de a urma adevărul și conștința dincolo de durere, lipsă, necunoscut, disconfort, frica de a lua-o de la capăt și de a trece prin același scenariu, toate în fapt o iluzie. Toate aceste momente, în care alegem adevărul simțit, conștința, viața, nu fac decât să ne aducă aminte din nou și din nou că singurul lucru statornic, adevărat și neschimbător în această viață este conștința, adică ceea ce suntem dincolo de povestea existenței noastre de la un moment dat.