Eu si cu mine?

Ma bucur de fiecare data atunci cand ajung sa ma vad eu pe mine cu adevarat, si nu asa cum fac de obicei, sa vad doar imaginea pe care mi-am creat-o despre mine. Ma bucur de asemenea sa vad ca momentele astea sunt din ce in ce mai dese si mai profunde.

 

Am trait un astfel de moment recent. Atunci mi-am dat seama cat de obisnuita este mintea noastra cu superficialitatea. Gandim in tipare, punem etichete si trecem rapid mai departe, linistiti ca stim totul si controlam totul.

Pana si despre noi gandim in tipare si ne vedem intr-un fel anume, fie frumosi, fie urati, fie slabi, fie grasi, fie destepti, fie la mana celor destepti. Ne facem planuri pentru noi tot in tipare, si apoi ne strofocam o viata sa ne inghesuim in acel tipar. Si in tot acest timp, si in toata aceasta lupta, noi nu ne traim pe noi. Nici macar nu ne vedem, nu ne cunoastem, decat distorsionat, fals si fad prin prisma hologramei create de mintea noastra.

Si uite asa, intr-un moment in care toate lucrurile erau mai incalcite ca niciodata, cand simteam ca totul se clatina si oricat m-as stradui continua sa se clatine, cineva a scos o oglinda si mi-a pus-o in fata. Si apoi mi-a vorbit despre mine, despre mine cea de dupa holograma mintii mele. M-a scos de pe undeva, nu stiu de unde, si mi-a facut cunostinta cu mine.

M-a induiosat, m-a emotionat si m-a transformat cu totul acel moment, acea clipa in care mi-am inchis ochii pe dinafara si i-am deschis pe dinauntru. Mi-a placut ce am vazut si nu fiindca ar fi corespuns cu vreun plan B al mintii mele, ci fiindca era fix ceea ce eu simteam demult in mine, ca o voce surda, pe care de abia acum o desluseam. M-a facut sa vreau sa renunt la aparenta de parinte critic care intotdeauna are planuri inalte pentru copilul sau, ignorandu-i insa cu totul fiinta. E ca atunci cand parintele vrea sa devii neurochirurg, insa tu ai vrea sa dai la istorie, filosofie sau actorie.

Dar noi, astia din noi, desi acoperiti incontinuu cu straturi groase de uitare, frica si ignoranta, nu ne uitam niciodata dorul si crezul launtric, nu abandonam niciodata, speram incontinuu, strigam incontinuu, ramanem loiali de la prima viata si pana la ultima, avem rabdare perpetua si continuam sa zvacnim. Pana cand mai apare o oglinda, si ne vedem in sfarsit, ne cunoastem sincer si avem curajul sa ne manifestam!

 

Domn onorabil, singur, fara obligatii, caut suflet pereche

Recent am cunoscut un domn onorabil din toate punctele de vedere, dar singur. Era un domn care le avea pe toate si cu toate astea, nimic. Spun asta, nu din vocea de femeie romantica crescuta "pe aripile vantului", ci prin prisma faptului ca ascultandu-l, imi dadeam seama, ca era singurul lucru care il preocupa cu adevarat. Cum sa-si gaseasca "sufletul pereche" si sa aiba o relatie frumoasa "din toate punctele de vedere".

Prin ochii unei femei singure ca mine, singuratatea domnului onorabil, putea ingrozitor, a suflet necrozat inainte de vreme, a bube purulente cu radacini adanci in nevoia de a se agata, de a se ascunde dupa altii, de a-si nega propriile impotente. Toate astea ii subminau fatis masculinitatea si sapau ziduri tot mai adanci in jurul lui. Ciudat a fost ca refuza vehement orice  invitatie la a se vedea pe el, cu toate neajunsurile si bubele. Justifica intruna nevoia lui de a fi cu cineva, si nu de a se descoperi pe sine. "Suntem oameni normali, nu sihastri!"

Toata aceasta intalnire, mi-a clarificat in suflet tema singuratatii si a sufletului pereche. Nici eu nu l-am gasit inca, asa ca nu pot sa spun ca am o expertiza in domeniu care sa ma recomande pentru expuneri cu tenta didactica pe acest subiect. Si cu toate astea...

Sunt una dintre persoanele acelea care in viata au fost mai mult pe cont propriu, decat intr-o relatie cu cineva. Am invatat sa imi car singura cumparaturile, sa imi deschid singura usa, sa ma incalzesc singura seara in pat sub plapuma si sa imi fac singura cafeaua dimineata . Am trecut insa prin etapa in care credeam ca nu ar trebui sa fac toate astea singura, si am cautat cu disperare "pe cineva" care sa faca toate lucrurile astea cu mine si pentru mine, si mai ales, care sa ma iubeasca. Insa, nimic nu se lega asa  cum imi doream eu, si ce se lega se dezlega cu usurinta.

 

Am inceput atunci  sa merg la preot "sa-mi dezlege cununiile", sa citesc acatistul Sf. Ciprian izbavitorul de farmece, acatistul Sf. Nicolae ajutatorul femeilor necasatorite, Paraclisul Maicii Domnului si in cele din urma, sa merg chiar la un faimos clar-vazator. Simteam ca sunt singura  fiindca ceva nu se leaga.

 

Asa am ajuns rapid de la clar-vazator la psihoterapeut, care in timp mi-a devenit cea mai buna prietena. Asta fiindca ea m-a facut sa inteleg pentru prima data ca singuratatea mea pute rau. Pute fiindca ascunde suferinte vechi, neiertari, manii, furii, orgolii, culpabilizari, victimizari si autoculpabilizari si tot felul de puroaie care in timp ajung sa iti putrezeasca sufletul, si sa puta. Am inteles atunci ca ce se afla in tine, se afla si se reflecta si in jurul tau.

 

Si pentru prima data in viata mea stiam ce am de facut. Sa ma descopar, sa ma vad, sa iert, sa uit, sa fac curat dupa mine, sa ma impac cu mine si cu viata mea, sa ma descopar din nou, din ce in ce mai profund, sa traiesc, sa ma bucur, si asta eu cu mine. Am inteles ca nu trebuia sa astept "pe cineva" pentru a fi fericita.

 

Acum dupa ce a trecut ceva timp de cand m-am pus inapoi pe sensul firesc, spre mine si in mine, imi dau seama ca drumul acesta nu are sfarsit. Sunt uimita sa descopar lucruri absolut noi despre mine in fiecare zi. Dar idea nu e sa ajungi la destinatie, caci ea e nesfarsita ca si tine, ci sa inveti drumul si sa-ti amintesti cum e sa pui un pas dupa celalalt pe acel drum. Atat! 

 

Si atunci cand il ascultam pe domnul onorabil dar singur, imi dadeam seama ca in tot timpul acesta cat mi-am dorit cu disperare furibunda pe cineva, in fapt nu-mi doream pe nimeni altcineva decat pe mine. Astfel, ceva din mine, de care eu nu aveam niciun habar, a hotarat cu mult inainte ca mintea mea sa hotarasca si ea, sa nu devin o alta nevasta cicalitoare care vrea sa stie si sa controleze tot, ciufuta si neimplinita, dependenta totusi de "barbatul ei", oricum ar fi fost acesta; ci o femeie care se cunoaste, se stie, se descopera si se iubeste asa cum e, capabila sa impartaseasca din aceasta iubire cu un barbat asemenea.

 

Imi dau seama de abia acum ca uitasem sensul lucrurilor, al vietii, al iubirii. Si atunci cand se intampla asta, incepi sa te resetezi automat si sa revii la setarile din "fabrica". Era nevoie sa imi regasesc acel sens primordial care nu era in exteriorul meu, nici la preot, nici la clar-vazator, nici chiar la psihoterapeut, ci chiar inauntrul meu si acolo fusese mereu. Stim instinctiv, cum sa iubim si pe cine. Cum spunea Albisetti "Nu putem iubi fara sens. Iata cheia magica, "Iubeste-i pe ceilalti ca pe tine insuti." care inseamna exact asta: punctul de referinta, daca vrei sa iubesti, este a te iubi, a te cunoaste pe tine insuti. Si pentru a o face e nevoie sa stii sa dai sens, inteles lucrurilor."

 

Asa ca imi dau seama acum ca singuratatea nu este un blestem, nu este un stigmat sau o nedreptate a vietii, ci chiar o binecuvantare, atunci cand te-ai ratacit, cand ai uitat de tine, cand esti fara de tine. Cum ai putea oare sa iti recunosti sufletul-pereche fara sa stii de propriul suflet?!