Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste!

Nu stiu cum a fost pentru voi, insa pentru mine era un moment mult savurat oracolul iubirii personificat in fiecare dintre margaretele din gradina bunicii mele.

Imi amintesc si acum, cat de emotionata eram de fiecare data cand, cu o margareta in mana, ma gandeam intai la baiatul caruia ii inchinam oracolul respectiv. Inima incepea sa imi bata si ma inroseam instant in obraji. Era ca si cum ar fi fost in fata mea, intr-unul dintre acele momente pe care le-am trait ca femeie ulterior, si in care El iti spune ca te iubeste sau ca dimpotriva, ar prefera sa ramaneti doar prieteni.

Numai ca diferenta dintre Eu cea de atunci din gradina bunicii mele, si Eu cea de acum, este ca atunci nu acceptam nici in ruptul capului ca margareta ghinionista sa isi opreasca petalele fix atunci cand El, nu ma iubea. Eram in stare sa sacrific jumatate din gradina bunicii pentru un scop nobil, acela de a mi se confirma iubirea pe care Eu o purtam in suflet.

Cam asa cred ca am fost educati cu totii, sau chiar as indrazni sa devin un pic mai mistica si sa spun ca asa ne-am nascut, cu un viu instinct de a cauta iubirea, de a o descoperi in toata splendoarea si de a o manifesta plenar in fiecare secunda a existentei noastre.

Pentru un motiv sau altul, invatam sa cautam iubirea in exteriorul nostru. Simtim iubirea sub forma cardurilor de fluturi ce ne bombardeaza stomacul, doar atunci cand El sau Ea se afla langa noi. Ne simtim completi si in siguranta doar atunci cand mama ne tine de mana si ne asigura ca raul e trecator iar binele invinge de fiecare data.

Si desi ma bucur sa am fiecare dintre aceste experiente in care se resusciteaza acest minunat sentiment in mine, cred ca se acorda o importanta mult prea diminuata redescoperirii potentialului viu de iubire din fiecare dintre noi si accesarea si manifestarea lui, independent de cadrul sau persoanele in preajma cui te afli.

Cred sincer ca primul pas pe care ar fi potrivit sa il facem, pe care eu una l-am descoperit pe la 30 de ani, ar fi sa ne descoperim pe noi, in loc sa ne cautam in bratele, vorbele si ochii celor de langa noi. Simtim nevoia aproape fizica sa stam lipiti unul de celalalt intr-o relatie, sufocandu-ne reciproc, tocmai din aceasta nevoie de regasire de sine a fiecaruia dintre parteneri. Celalalt are astfel menirea de a oferi o confirmare a noastra si a puterilor de super-erou imatur investite. Si pare paradoxal insa regasirea si constientizarea de sine, se ating doar in singuratate.

De aceea ma gandesc ca in loc sa iesim dintr-o relatie, doua, o suta, sifonati de fiecare data, mai degraba sa incepem sa ne descoperim pe noi, cu bune si cu mai putin bune, sa ne acceptam "la pachet" si sa ne asumam. Cred ca un asemenea proces facut anterior unei relatii de fiecare dintre cei doi viitori parteneri, ar face ca ei sa se concentreze mai putin asupra acoperirii traumei/deficitului celuilalt, si mai mult asupra punerii in comun a unui "pachet" viu de sentimente, trairi, emotii, istorie de familie, experiente, daruri, haruri aflate intr-o perpetua fluctuatie, pentru a crea si pentru a creste impreuna.

Poate parea cumva acelasi lucru insa nu e, cel putin pentru mine. O data cunoascuta, acceptata si asumata, eu una m-am simtit mult mai libera in raport cu cei de langa mine. Nu ca mi-as fi rezolvat toate problemele si incep de la zero, ci cu gandul ca stiu ceea ce sunt, imi asum sa lucrez si sa schimb in mine lucrurile pe care le consider nepotrivite existentei mele, si atunci cand cel/cei de langa mine imi scoate/scot la iveala un astfel de lucru, sa nu ma supar pe el/ei si sa arunc toata vina in exterior, ci sa ma retrag in spatiul meu personal si sa schimb acel lucru in mine, intr-o totala acceptare, pentru ca data viitoare sa fie altfel.

Aceasta fiindca suntem iubiti pe masura disponibilitatii noastre de a ne iubi pe noi insine si de a ne lasa iubiti. Or, cum sa te iubesti sau sa te lasi iubit atata timp cat habar n-ai cine esti tu cu adevarat, si stii doar din exteriorul tau ce faci bine si ce nu faci bine. E ca si cum ai merge legat la ochi intr-o piata publica si ai ruga pe fiecare sa iti spuna cum esti tu, ramanand de fiecare data surprins/a de raspunsurile primite.

Tin minte si acum ca la inceputurile cautarilor mele auzeam in jurul meu ca o placa stricata, ca nu ma iubesc pe mine si ca ar fi cazul sa incep sa o fac. Atunci m-am aflat intr-una dintre cele mai mari dileme din viata mea. Cu ce sa incep? Cum sa o fac? Cand voi sti ca am ajuns acolo? Nimeni nu avea raspunsuri pentru mine si nici metode. Mi se spunea ca e un demers personal si voi sti intuitiv cand am ajuns acolo.

Asa ca acum cred ca as putea sa impartasesc din experienta mea, celor care se gasesc in aceeasi situatie. Cred ca e important ca prim pas sa fim sinceri cu noi, sa nu ne mai mintim de dragul apararii unei imagini pe care ne-am creat-o cu mult sarg sau care ne-a fost creata. Apoi sa intelegem ca suntem produsul familiei noastre si a experientelor traite pana atunci. Ca in acest proces nu incape niciun sentiment de culpa si astfel, nici de iertare. Lucrurile sunt cum sunt, si nu ne ramane decat sa le acceptam ca facand parte din noi si determinand persoana noastra din prezent. Apoi, incet vom extinde acest proces si asupra celor din jurul nostru. Ii vom putea vedea printr-o prisma mai larga a mediului si familiei din care provin, a experientelor traite de acestia, si astfel, vom sti cu siguranta ca orice judeata de valoare e de prisos.

Atunci vine iubirea si compasiunea. Nu este acea iubire care frige, ci una molcoma, in care iti dai seama ca fiecare om este un "pachet viu" ca o matriosca, inca nedescoperit pe deplin. Iar experientele din aceasta viata nu fac decat sa ne dea prilejul si mijloacele spre a ne descoperi, sau a ne lasa descoperiti tot mai mult si tot mai profund.

Cred ca as putea sa continuu sa mai scriu despre asta inca mult de acum incolo, insa cred ca e tot atat de important sa si traim toate constientizarile noastre, toate acele "click"-uri pe care le avem, cand scriem ceva, cand citim o carte, cand vedem un film sau o piesa de teatru sau cand vorbim cu cineva.

Asa ca eu una ma intorc in viata mea cu credinta vie ca voi trai acea iubire constienta, libera si asumata, in care sa cresc, sa invat, sa descopar, sa evoluez, sa iubesc plenar si fara temeri si prejudecati. Si asa este!

Metamorfoza inversa

M-am surprins zilele trecute nemultumita foc de mine...adica pentru a fi ceva mai la obiect, mi se parea ca am parul femeilor de la televizor inainte sa foloseasca magicul Elseve cu ceramide, fata imi era obosita si transpirata de la caldura de afara, rochia mi se lipea de piele intr-un mod total inconfortabil si neplacut, si evident imi simteam fiecare kilogram in plus fata de standard, cum ma impodobeste intr-un mod excesiv si greoi. Si tot asa...

 

Si fiindca nimic nu e intamplator, mi-a cazut in mana, la propriu, din biblioteca un album cu cateva poze de cand eram mica. Desi de fiecare dintre poze as putea povesti o seara intreaga, poza aceasta mi-a atras atentia in mod deosebit.

 

Aveam doi ani si mancasem ciocolata. Cred ca era o ciocolata straina, primita in dar, fiindca personal nu imi aduc aminte de vreo ciocolata in copilaria mea, cumparata de la magazin. Era primavara, probabil mai, eram in curtea primariei din Targu-Neamt, acolo unde lucra tata. Obisnuiam sa merg cu mama sa il vizitam cand veneam de la cresa in drum spre casa.

 

Tot acolo, un coleg de serviciu de-al lui tata, fotograf de ocazie si fascinat atat de ciocolata de la gura mea cat si de figura mea cu potential, l-a rugat pe tata sa ma aseze in fata unui copac de tuia din curtea primariei si sa ma convinga sa zambesc larg, cu tot cu ciocolata,  pentru o poza.

 

Nu imi placea sa fac poze deloc. Un lucru in comun cu mine cea de astazi. Insa nu imi placea sa fac poze nu fiindca nu imi placea cum imi statea parul, sau pentru ca aveam picioarele durdulii, ci fiindca aveam alte lucruri de facut, si aveam senzatia stranie ca atunci cand mi se facea poza ma tintuieste cineva pe loc.

 

Ma uit in ochii mei de atunci si vad o fetita libera, o fetita care stia foarte bine ce avea de facut, o fetita care descoperea lumea si oamenii din jurul sau cu entuziasm si optimism, care iubea din toata inima ce-i era drag si spunea un nu raspicat atunci cand ceva o deranja. Stia foarte bine cum sa fie fidela ei insesi, fiindca de altfel nu stia cum sa fie altfel. Am fost unul dintre acei copii dupa care intorci privirea pe strada, si asta, sunt din ce in ce mai convinsa, tocmai fiindca lasam pe ceilalti sa ma simta asa cum ma simteam eu pe dinauntru.

 

Am stat sa ma gandesc atunci cand am incetat sa ma mai vad pe mine, cand am cazut in tentatia de a deveni conforma, de a placea celor din jurul meu din exterior incolo, de cand am inceput sa ravnesc la capra vecinului meu si sa uit de cea din batatura casei mele, cand am inceput sa traiesc pentru toate aceste false valori si cand am incetat sa mai traiesc pentru mine.

 

Mi-am dat seama ca, intr-un mod ciudat, ce tine cu siguranta de patologia citadina a noilor timpuri, m-am disociat de  fetita in rochita rosie si am inceput sa uit cum e sa ma descopar si sa ma port pe mine. Am inceput sa cred ca drumul spre fericire si iubire e un puzzle format din tot ceea ce imprumutam din jurul meu si grefam pe mine. Am incercat astfel tot mai des sa ma inghesui in tot ceea ce era valutat in jurul meu, in tot ceea ce era apreciat si laudat, in tot ceea ce era iubit, uitand complet de siguranta, multumirea, increderea si bucuria pe care o simteam in poza, de intorcea lumea capul dupa mine.

 

Paradoxal imi dau seama ca eram mult mai curajoasa cand eram de varsta mea cea din poza, in universul meu cel de atunci, decat cea de acum, in universul meu cel de acum. Eram mult mai ferma in deciziile mele si mai increzatoare in mine si in oamenii de langa mine, iubeam mai mult neasteptand nimic in schimb, si imi eram fidela in primul rand mie.

 

Desi nu imi aduc aminte mai nimic din acele vremuri simt ca fetita in rochita rosie cu ciocolata la gura isi dorea ca atunci cand va fi de varsta mea, sa fie ceea ce era la doi  ani si pe langa asta mult mai mult de atat.

 

Asa ca acum ma cufund in privirea mea cea de atunci si reinvat stangaci dar cu determinare si incredere, sa merg iarasi, asa cum mergeam la doi ani, firesc, natural, sincer, liber. Fiindca acum stiu ca fetita carismatica, cu ciocolata la gura sunt Eu.

 

 

 

 

 

 

Exercitiu sincer de sinceritate

Zilele astea  am trecut printr-o perioada in care mi-am simtit toate otravurile fiintei mele, acel gunoi pe care il puneam sub pres zi de zi, smechereste sperand ca nimeni nu are sa observe la un moment dat, gestul meu. Dar am simtit si izvorul infinit de dragoste si intelegere care exista in fiecare dintre noi.

 

Am pornit de la ideea ca ma consideram o fiinta buna si blanda, destepta si agreabila care merita tot ce credeam eu ca e mai bun pentru mine pe lume. Si astfel, atunci cand viata si ceilalti protagonisti ai sai nu mi-au oferit pe masura expectantelor pe care singura mi le-am proiectat, voluptos s-au nascut in tihna, frustrari, neimpliniri, fantezii si alte fantasme otravitoare ale sufletului.

 

Uneori, simt in mine cum se ridica incet si diafan, pe nesimtite, o Eu cea vanitoasa, o Eu cea mandra, o Eu cea geloasa, o Eu cea superioara, o Eu cea invidioasa, o Eu cea orgolioasa, o Eu cea intransigenta...Si asa cad intr-o uimire imensa, cum Eu, cea buna si blanda de acum, Eu cea desteapta si agreabila, EU, pot fi si asa?!

 

M-am gandit atunci instant la toate cartile, cursurile, rugaciunile si oamenii buni si blanzi pe care i-am intalnit Eu pana acum. La tot ce m-au invatat, la cum m-au modelat, la rabdarea si dragostea cu care m-au inconjurat de fiecare data. Si ma gandesc de ce...acum si aici, Eu simt tot acest amalgam de sentimente care nu ma fac nici mandra si nici superioara in raport cu cei din jurul meu.

 

Si uite asa...la inceput am intrat intr-o lupta directa, corp la corp, cu fiecare dintre Eu-rile mele care nu tineau de Eu-ul cel bun si bland cu care vroiam sa raman. Cred ca e relativ usor sa anticipati rezultatul luptei mele cu morile de vant...Am inceput sa simt din ce in ce mai intens fiecare particica cu iz de mucegai umed si sa ma afund tot mai mult in mazga neagra si unsuroasa, care ma manjea si mai tare, si mai zgomotos, ca intr-un cosmar de prost gust.

 

Asa am invatat smerenia...

 

Mi-am dat seama ca toata mazga aceea neagra si unsuroasa, si tot mirosul acela intepator de mucegai inflorit, nu erau niste zoaie aruncate pe mine de o gospodina entuziasta ce isi golea ligheanul pe geamul de la bucatarie. Nu... Fiecare era o particica din mine, eram chiar Eu. Mi-am dat seama ca orice lupta echivala cu o neacceptare a unei parti din mine, neacceptare care in fapt era tot o manifestare a Eu-ului cel vanitos, orgolios si mandru, care nu accepta nici in ruptul capului, ca ar putea sa fie si asa, nu doar bland si bun.

 

Atunci am invatat sa nu mai lupt, sa nu mai reactionez, sa stau, sa observ, ca un spectator la propria-i farsa cu public. Incet, fiecare dintre personajele acelea stropite de mazga imi aminteau de mine. Aveau ochii mei, vocea mea, gesturile mele...Observam curioasa si oarecum fracturata de realitatea de pe scena, ce se intampla acolo...Ma uitam pe scena si fiecare dintre personaje imi evoca o Eu vulnerabila, suferinda, plansa si fricoasa, o Eu care avea nevoie de ajutorul, sustinerea, ghidarea, intelegerea, rabdarea si afectiunea Eu-ului meu, celui de acum.

 

Ma aflam in fata unei scene improvizate in care publicul “cerea sange”, radea zgomotos, arata cu degetul si judeca aspru. Iar protagonistii deja se transformasera in niste copii murdari si schilozi care se imbranceau si isi vorbeau agresiv unul celuilalt intr-un mod fortat si care iti rupea inima in doua. Li se citea pe fata suferinta, frica, foamea si tristetea de a se invarti in acelasi ring murdar si infect, de a nu fi vazuti, de a nu fi auziti, de a nu fi iubiti, de a nu fi intelesi, decat prin jocul lor lugubru.

 

A fost o chestiune de timp sa ma ridic de pe locul meu de observator si sa intru in ring. Sa le acopar trupurile dezvelite si firave cu hainele mele curate si sa le iau partea in fata publicului ce ma admonesta prelung.

 

“Aici nu e circ! " m-am trezit strigand la ei. "Sunt eu si viata mea! Cine se simte nevinovat sa arunce primul piatra!”

 

Mi-am dat seama ca o data ce am vazut aceste parti obscure ale mele, atunci cand am decis sa fiu sincera si deschisa fata de mine insami dar si fata de cei din jurul meu, atunci am descoperit o noua Eu, inzestrata cu o alta bunatate, cu o noua blandete, mult mai asumate si mai profunde, o Eu mai intelegatoare, o Eu mai rabdatoare, o Eu mai optimista si mai increzatoare in mine, in gandul bun ce ne inconjoara si ne ajuta sa fim din ce in ce mai buni si iertatori, in cei din jurul meu care in fiecare zi ma invata, ma ghideaza si ma sustin cu dragostea lor. Am inteles ca orice vanitate ascunde o frica, orice exces ascunde o lipsa, si fiecare dintre noi a fost pe acolo intr-o forma sau alta.

 

 

Hristos a inviat sau drumul meu catre sine

Constienta fiind pe deplin de potentialul mistic ridicat al titlului mai sus scrijelit din tasta, ma voi avanta cu mult curaj in a va impartasi experienta mea de Paste de anul acesta. A fost o experienta noua, desi familiara in acelasi timp, ceva cu totul nemaipomenit desi uimitor de simpla prin natura emotiilor ce m-au cuprins.

Incep intai cu o marturisire a faptului ca pana acum, nu imi amintesc sa fi inteles taina invierii Domnului, cum nici insemnatatea ascunsa a desfatarii culinaro-bahice din timpul sarbatorii Pastelui. Le-am perceput cumva, intr-un mod empiric dar si superficial totodata, la pachet.

Pentru mine, cum cred ca pentru multi altii ca mine, Pastele insemna, chiar in aceasta ordine, un amalgam de: post (macar in saptamana mare, cum zicea bunica!) apoi deniile de la biserica si Prohodul, adunarea familiei din toate colturile tarii, vopsitul de oua, friptura de miel la cuptorul de lut din curtea bunicii, pasca si cozonacul brun-auriu, inghititul in sec toata sambata, apoi slujba de la miezul noptii si Hristos a inviat din morti, Cu moartea pre moarte calcand iesindu-mi firesc pe buze, "aparatul luminii" de vantul indaratnic, pana acasa, cu lumanarea in mana, ciocnitul de oua  in ordinea descrescatoare a varstei si multumirea suprema de a avea oul invingator, apoi diversele mese si ospete subsecvente, incununate cu o supraindestulare trupeasca ce ma facea sa ies istovita dintr-un asemenea ritual, fundamental de altfel, al crestinatatii.

Imi amintesc acum cu oaresce nostalgie, ca in copilarie, una dintre primele mele dileme axiologice, a fost tocmai ritualul sarbatorii de Paste. Ma gandeam ca trebuie sa fie ceva important Pastele...pana la urma, nu se intampla in fiecare zi ca un Om sa invie din morti. Cu toate astea, nu imi explicam, in logica mea simpla, si nici nu am gasit pe cineva sa imi explice, de ce totusi ne este dat sa sarbatorim in fiecare an, patimile Domnului, si apoi ce-i drept, invierea Sa. Simteam cumva faptul ca legatura dintre cele doua momente nu are cum sa fie doar pasca, cozonacul, friptura de miel si ouale inrosite. Mi se parea ca ceva imi scapa, si atunci, in spiritul lenei mult-confortabile si aducatoare de "odihna" spirituala, mult timp am abandonat orice incercare de a-mi gasi un raspuns personal la toate acestea, si m-am lasat condusa de traditiile golite de sens, pe care le urmam cu totii in mod mecanic.

Dar anul acesta parca mi-a cantat cineva la ureche incet Frere Jacques, dormez-vous?, si m-am trezit. Anul acesta m-am decis sa traiesc experienta Pastelui, cat mai putin culinar si cat mai mult spiritual. Recunosc ca o emotie coplesitoare mi-a animat sufletul inca din saptamana mare. Aveam sentimentul ca ma pregatesc de o intalnire, de o intalnire cu totul altfel, cu totul noua, si cu totul mareata.

Si astfel am avut parte de diverse experiente si oameni care m-au facut sa inteleg de ce sarbatorim noi in fiecare an patimile  si invierea Domnului. Am avut sentimentul clar ca de fapt Iisus nu are nevoie sa ii aducem un omagiu anual, sacrificiului suprem pe care l-a facut pentru noi, caci el l-a facut, se intelege, neconditionat. Iisus nu are nevoie sa ne vada punandu-ne in mod consecvent si totodata plini de ipocrizie cenusa in cap, cu gandul la cat de pacatosi suntem, si cum nu ne vom salva niciodata.

Am avut totodata sentimentul viu ca Iisus prin experienta sa ne releva potentialul nostru extraordinar, fiindca de altfel, si noi suntem facuti dupa chipul si asemanarea Domnului. Patimile si invierea reprezinta un ciclu al renasterii si al intoarcerii catre sine, si intrinsec catre realitatea divina, pe care ar trebui sa il facem consecvent si din ce in ce mai profund, cu fiecare an care trece. Ne arata cu mult spirit didactic, faptul ca acesta este ciclul mortii si al vietii (si nu invers!), ca nu are de ce moartea sa fie o temere de necunoscut, fiindca ea nu este o stare oculta de vid, ci doar o trecere spre o altfel de lume.

Mi-am mai dat seama ca il purtam pe Iisus, fiecare in inima, unii mai constient, altii mai putin, iar o data cu sarbatorirea invierii Sale, aceasta samanta de divinitate din noi se resusciteaza, in speranta si increderea perpetua ca ne vom aminti noi de noi, cei de la inceputuri, cei in totala comuniune cu natura, semenii si universul ce ne inconjoara, cu valorile fundamentale cu care am fost inzestrati. E un indemn rabdator spre trezire si asumare de sine.

Pe de alta parte si salutul mult utilizat, mimetic de multe ori, in aceste momente cred ca ne obliga la ceva mai multa responsabilitate. Ma gandeam ca daca "Hristos a inviat!", reprezinta un indemn la resuscitare, la trezire, la regasire, raspunsul "Adevarat a inviat!", pe de alta parte,  reprezinta un angajament personal pentru asumarea drumului spre trezire, spre renastere, spre regasirea de sine. Cel putin eu asta simt ca seminifica.

Poate ceea ce spun vi se pare banal, un pic prozelit, ca o placa stricata pe care o tot auziti in jurul vostru, insa eu le-am trait pe toate cele mai sus expuse, una cate una, anul acesta. Deliciul revelatiei a fost unul incantator si care nu suporta vreo alaturare cu friptura de miel.

Astfel incat, cred ca fiecare dintre noi avem de facut un drum catre noi, catre sinele nostru. Prilejuri nu sunt multe, insa Pastele este unul dintre ele.

Hristos a inviat! (si noi putem sa o facem!)

Cu drag,

Iosicumini

Pune-ti o dorinta!

 

La inceputul anului va invitam sa imi transmiteti un comentariu de-al vostru despre ce va doriti sa se implineasca in acest an, in incercarea de a ne creiona in mod colectiv un an mai bun, mai prolific, mai fericit, pentru noi toti.

 

Am primit cateva comentarii, si le multumesc mult celor care au dat curs invitatiei mele, si si-au impartasit dorintele cu mine, si implicit cu voi, cei ce cititi aceste randuri. Le multumesc totodata si celor care au citit invitatia mea, si cred sincer, ca desi nu au ales sa impartaseasca dorintele intr-un mod public, macar pentru cateva minute si-au plasmuit ceva frumos pentru ei, pentru cei dragi, in anul pe care il traim. Le multumesc si celor care chiar daca nu au citit mesajul meu, si-au permis sa viseze, in intimitatea sufletului lor, ceva frumos si bun.

 

Si in acest context, ma gandeam cum ar fi sa fac o pledoarie pentru adoptarea la scara cat mai larga a gandului bun, a visului viu, a proiectului de viitor, care sa prinda viata tot mai des, si mai fervent, in mintea si in inima tot mai treaza a fiecaruia dintre noi, si-apoi, intr-un viitor nu prea indepartat, sa ajunga sa ne bucure viata de zi cu zi.

 

Cred ca suntem un popor caruia in permanenta i s-a rastit ca nu e bun de nimic, ca nu poate, ca nu face, ca nu vrea, ca se teme, ca e las, ca nu se asuma, ca e sarac, ca e urat, ca e furat, ca e prostanac, ca se poarta urat cu copii sai, ca se poarta urat cu minoritatile sale, ca este corupt, ca nu este vizionar, ca se lasa prea des dus de nas...si cred ca e suficient sa ma uit la doua talk-show-uri, pentru a putea continua lista cu usurinta inca mult timp de acum incolo.

 

Suntem o mana de oameni adunati intr-o tara minunata carora li s-a luat optimismul, puterea de-a visa, si mai ales puterea de a crede in visele lor. Consideram bascalia o arta, si sarcasmul o religie. Stim foarte bine cum sa ne justificam greselile si prea putin cum sa avem curajul de a ni le asuma, atunci cand e cazul. Ne e frica. De cine?...De toti ceilalti din jurul nostru, subminandu-ne propria noastra putere in fiecare zi, cu fiecare "nu" pe care mintea noastra i-l da unui vis de-al nostru, cu fiecare drum batatorit si anost, dar sigur, pe care il alegem in fiecare zi, in dauna insecuritatii realizarii unui vis.

 

Cred ca ne-am invatat prea tare sa traim la voia intamplarii, si sa ii multumim mai apoi Domnului ca intamplarea ne-a fost benefica, sau din contra, eventual sa gasim un tap ispasitor pentru ceea ce nu ni se intampla. Cred ca din pacate, consideram mult mai sigur si mai comod sa ne uitam la televizor si sa ii lasam pe altii sa decida in locul nostru. Nu mai avem incredere in noi, si de abia asteptam sa gasim o persoana de care sa ne agatam, financiar, emotional, profesional ... asa, pe furis, si apoi sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic.

 

Si cu toate astea, cred ca multe se pot rezolva, incepand, fiecare pentru el, sa visam si sa actionam. Si ca sa nu ramana cai verzi pe pereti, ci lucruri autentice, reale si benefice, ar trebui sa insotim visul de un gest consecvent, mai mic sau mai amplu, dupa situatie si posibilitati, in sensul materializarii visului in cauza.

Si da, cred ca, nu are de ce sa ne fie frica sa visam la teme generoase de origine john lennoniana, de genul pacii universale si fraternitatii umane. Sunt unul dintre aceia care cred ca este posibil un Pamant mai curat, prin faptul ca nu arunc peturi si gunoaie la voia intamplarii . Cred ca tocmai prin faptul ca fiecare dintre noi le consideram niste vise intangibil de naive, ele isi pierd din putere si din efectivitate intr-un viitor apropiat.

 

Nu ne costa mare lucru ca in fiecare seara, intre drumul de la spalatul pe dinti si pana la coltul patului, sa visam la ceva frumos si bun. Si mai mult decat atat, ne costa si mai putin, sa punem pariu cu noi insine, ca dragul de Pascal, ca visul nostru e posibil. Si apoi, cu optimism viu in suflet sa alimentam in fiecare zi visul nostru, la inceput firav si neincrezator. Sa vorbim despre el, sa ne zbatem pentru el, sa ne bucuram cand intalnim si altii, cu vise asemanatoare cu ale noastre si sa incepem sa facem pas dupa pas, spre el.

 

Cred ca o putere extraordinara asteapta sa fie redescoperita si trezita in fiecare dintre noi, o putere care sa ne faca mai buni, mai curajosi, mai putin fricosi, mai senini, mai limpezi, mai profunzi, mai autentici, mai aproape, mai fericiti.

 

 

Asa ca fuga la spalat pe dinti...si apoi nu uitati sa visati! Urmeaza si urmatorii pasi pe care cu indrazneala si curaj trebuie sa ii facem tot mai ferm si mai drepti de spate.

 

Cand ai fost ultima data liber?

Nu am mai scris ceva cursiv de mult timp; adica ceva cu inceput, sfarsit si care sa nu aiba un fals iz pedagogic. Imi displac profund scriiturile care au impanzit Facebook-ul, cu sfaturi despre cum sa fii fericit si alte cele, spuse asa...intr-o doara, cu aceeasi lejeritate si degajare ca atunci cand ai recomanda cuiva o "ploaie" de patrunjel pe deasupra supei de pui.

Astfel incat, incercand sa scriu doar despre lucrurile si emotiile care mie mi-au trecut prin fata ochilor si care mi-au incercat circumvolutiunile inimii din dotare, am ajuns sa scriu despre libertate.

 

Cand vorbesc de libertate nu ma refer la nevoia de anarhie, ci la acea stare de tihna interioara in care esti capabil sa actionezi asa cum simti ca e mai bine pentru tine. Ma refer deci, la libertatea de trai fara a o face din obligatie fata de ceva sau cineva; ma refer la libertatea de a gandi profund lucrurile care te inconjoara si ti se intampla si oportunitatea de a le impartasi cu oameni asemanatori, nu doar morfologic, tie; ma refer la libertatea de a opta sincer si autentic in fiecare zi, fara frica de-a fi respins, fara frica de-a rani pe cineva drag, fara frica de a pierde.

 

Citesc de ceva timp, o colectie de carti scrise de un rus, Vladimir Megre, despre filosofia de viata infatisata lui de catre o femeie deosebita, Anastasia. Deosebita fiindca Anastasia traieste singura in taigaua siberiana, imbracata lejer, mancand fructe uscate, ierburi si nucsoare de cedru, si cel mai important, in totala comuniune cu ea insasi, cu natura, Pamantul si Universul. Suna pretentios, stiu!

 

Si tocmai de aceea, recunosc ca in primele pagini ale primului volum, ma gandeam ca nu poate fi adevarat tot ceea ce scria Megre in cartea sa. Totusi, fiecare rand in plus, imi contura o realitate noua si cat se poate de plauzibila. Apoi mi-am dat seama ca nu am fost obisnuita sa gandesc si altfel, si de aceea orice e pe langa realitatea traita de mine in fiecare zi, e socant si putin plauzibil.

 

Intrebata Anastasia printre altele, daca poate prevesti viitorul, ea raspunde intr-un mod deloc suprinzator poate, ca viitorul este construit de noi toti si de fiecare in parte, prin intermediul gandurilor noastre.

 

Asadar, temerile noastre de viitor, in fapt creaza un viitor de care ne va fi frica atunci cand viitorul de acum, va fi prezentul de maine. Si tot asa...pana cand, surpriza...inchidem ochisorii si ne luam "La revedere!", sau dupa posibilitati, plecam fara prea multe politeturi, din viata. Ce se intampla dupa?

 

In acest context, trebuie sa amintesc despre cum mi-a deschis ochii o veche prietena din generala, plecata de ceva timp dintre noi, si cu care m-am "trezit" pe neasteptate in vis, saptamana trecuta. Stiu ca pare ca m-am uitat prea mult la emisiunile cu fantome si medium pe Discovery, insa merita retinut ce imi spunea prietena mea in vis. Si anume, ca oamenii se asteapta ca o data ajunsi in "ceruri" toate problemele nerezolvate in lumea asta, sa se rezolve ca prin farmec acolo, sau macar printr-o bataie de aripi de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte. Or surpriza din nou...Lumea de sus nu poate interveni in lumea asta de jos...sau cu alte cuvinte, ca sa nu devenim prea ezoterici dintr-o data, acolo desi stii ce-ar fi bine  sa faci aici, de acolo nu mai poti face; doar daca renuntand din nou la aripile de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte, te scobori  inca o data pe Pamant, cu speranta ca de data asta nu vei uita ce stiai odata cand erai acolo sus si te uitai in jos, intelept si totodata neputincios.

 

Si cu toate astea, o data ajunsi si traind viata pe care o traim, intram de buna-voie si nesiliti de nimeni si totodata impinsi pe muteste de toata lumea, in cercuri vicioase care mai de care; apoi ne invartim in ele, pana cand buimaciti, dintr-un egoism solidar, punem si noi umarul, tot cu lumina inchisa si tot pe tacute, si asa cum am fost impinsi, impingem si noi pe altii in aceleasi cercuri vicioase, triste si frustrante.

 

Atunci da... ni se pare socant de-a dreptul cand cineva, cum e romanca ce traieste acum intr-o padure din Norvegia cu sotul si copilul ei, sau Anastasia de care vorbeam mai sus, traiesc liber si autosuficient cu fructe uscate, ciuperci, descoperindu-se pe sine, si bucandu-se de sine si de tot ce-i inconjoara.

 

Iar pe de alta parte, nu ni se pare deloc socant, cum noi, cu casa, masina, plasma, o vacanta de vara si una de iarna, un Ipad, multi pantofi, gentute si rochitele, ne trezim in fiecare luni dimineata cu nostalgia dupa-amiezii de vineri, ca suntem nemultumiti mai tot timpul, si intrebati de ce nu optam pentru altceva, avem intotdeauna un raspuns pe masura care sa ne puna la adapostul caldut al justificarii..."Asa sunt eu, nu pot face altceva decat asta! Eu asa sunt iar la varta asta (aprox.30-35 ani!) nu ma mai schimb." sau "Am credit la casa, am nevasta si copii. Dupa ce termin cu creditul (peste alti 25 ani!) o sa schimb ceva." Si in tot timpul asta, traim nefericiti, impovarati de propriile nazuinte absurde si fara noima, traim prizonieri ai propriilor iluzii de fericire.

 

Si atunci ma-ntreb si va intreb...cand ai fost ultima data liber? Cand ai ales ultima oara altceva fiindca asa ai simtit ca e corect fata de tine sa o faci; cand ai vorbit, fiindca ai simtit ca trebuie sa vorbesti; cand ai plecat fiindca ai simtit ca locul tau nu mai e acolo...si toate astea fara sa iti fie frica.

 

Cred ca e nevoie sa constientizam faptul ca ne traim viata noastra si nu pe a altora, astfel incat, fiecare moment e important, nu doar weekendul sau seara-n care Steaua a invins-o providential pe Chelsea. Fiecarei clipe si fiecarei respiratii de-ale noastre ii datoram responsabilitate, asumare si libertate.

 

 

 

 

 

CTRL+N

 

B.K.Punekar

De cateva zile incoace, un nod de ace staruie sa ramana in pieptul meu si o suta (minim!) de griji fac concurs care sa intre prima pe capul meu. Incerc cat mai managericesc posibil sa le rezolv, planific si sa le aranjez autoritar intr-o ordine fireasca, cel putin mie. Si cu toate astea, apar lucruri care nu pot fi rezolvate, cel putin nu pe loc, oameni dragi mie, care in ciuda faptului ca fac greseli ostentative, nu se schimba, cel putin nu pe loc, si in final, situatii in care ma aflu, intr-un mod inconfortabil mie, dar pe care nu le pot schimba, cel putin ... nu pe loc. Si atunci intervine teama, care ma incremeneste, ma incatuseaza si ma pune la colt, umila si pierduta.

 

Am crezut ca este o chestiune personala, la inceput, data de noul ciclu cosmic, de sfarsitul de an contabil, de nazuintele mele spirituale inalte sau pur si simplu de vreme. Insa stand de vorba cu cei din jurul meu, am ajuns la concluzia ca e o stare generala care ne stapaneste, pe fiecare in parte, si pe fiecare intr-un alt fel, cu aceleasi efecte insa in final. Unii incearca sa iasa din ea ignorand totul si dand toata vina pe un Dumnezeu orb si nedrept , altii o inneaca in certuri conjugale, altii in lectura, joaca cu copilul/copii, in gatit sau intr-un somn profund de weekend.

 

Astfel incat cred ca e util pentru multi, cele cateva concluzii la care am ajuns cu privire la situatia aceasta, macar ca o alinare de ordin mental, ca nimeni nu e scutit de la o asemenea trecere.

 

Si asa ajung abrupt la tema centrala a acestui eseu: controlul si nevoia de a controla. Cand eram mica auzeam des ca "Suntem o tara de sefi!", astfel incat acum inclin sa cred ca e adevarat. Iata de ce...

 

Suntem crescuti de mici in spritul microuniversului pe care esti liber sa ti-l creezi singur, sa ti-l planifici si sa ti-l dirijezi si controlezi, dupa cum iti dicteaza mentalul si responsabilitatile de tot felul pe care le aduni dibace cu timpul. Ni se creaza falsa reprezentare, ca noi am fi singurii stapani absoluti ai existentei noastre. A...da, si Dumnezeu! Dar care, cel putin pentru mine, nu a avut la acel moment o reprezentare veritabila si imanenta in care sa cred cu adevarat.

 

Mergem la scoala, acolo unde daca inveti iei note bune, premii, coronite si burse. Apoi, brusc invatatul nu mai e reteta sigura de reusita, apar si alte variabile in functie de care se invarte microuniversul tau. Costumul scrobit, abilitatile de comunicare, modul in care in 5 minute resusesti sau nu sa te faci placut celorlalti, solutiile pe care miraculos trebuie sa le scoti din palarie in situatii extreme, competitia cu altii, mai buni, sau doar, mai influenti decat tine, toate nu mai depind in totalitate de tine si te supun inererent...surprizelor.

 

Evident ca microuniversul fiecaruia din copilarie trebuie completat in mod firesc si cu o relatie frumoasa  cu un barbat/femeie dupa caz, apoi cu o familie si cu copii.  Fiindca o relatie inseamna in final o intrepatrundere a doua microuniversuri, va puteti inchipui ca fiecare va incerca, inconstient, sa slefuiasca microuniversul celuilalt pentru a-l absorbi intr-al sau. Cateodata slefuitul e unul de suprafata si reciproc, si atunci rezultatul e o familie fericita, insa cateodata macar unul dintre parteneri incepe sa taie grobian cu fierastraul si sa intre cu barosul in microuniversul celuilalt, si totul se duce de rapa.

 

Simtim nevoia sa schimbam pe cei din jurul nostru dupa propriile tipare, stereotipuri si credinte tot din nevoia de a controla si de a face familiar microuniversului nostru, oamenii si lucrurile din jur.

 

Si cu toate astea, daca stam bine sa reflectam la aceasta nevoie de control, ajungem destul de facil la ideea ca aceasta nevoie de control nu este decat o himera care ne ajuta intr-un mod fictiv si fantomatic sa ne tinem in picioare, in lipsa altor carje.

 

Eu una am descoperit un altfel de sprijin, de ordin spiritual, care ma motiveaza, ma inspira si ma tine in picioare in fiecare zi. Este un ajutor neconditionat pe care il primesti, insa doar sub conditia sa il ceri in mod veritabil si constient. Or, in masura in care soliciti un ajutor, nu inseamna oare ca renunti implicit, un pic cate un pic la nevoia intrinseca de control? Nu inseamna oare ca nu suntem singuri in univers si ca existenta noastra nu este un vector ce depinde in mod irevocabil doar de intentiile si dorintele noastre?

 

Imi veti contrargumenta amintindu-mi de "liberul arbitru" atat de discutat, si care reprezinta una dintre legile primordiale ale umanitatii incepand de la Adam si Eva.

 

Ei bine, da, pot fi de acord, insa doar pe jumatate sau chiar 90%, atat cat ar reprezenta si liberul arbitru in viata noastra. Personal cred ca exista mai multe niveluri ale liberului arbitru si prin urmare al controlului pe care il putem aplica noua si celor din jurul nostru. Un liber arbitru individual al microuniversului fiecaruia, apoi un liber arbitru al unui grup, din care devii parte, ca efect al nevoii de afiliere si recunoastere, apoi un liber arbitru al umanitatii, si tot asa...

 

Cred ca intotdeauna exista acolo o bucatica ce nu poate fi controlata, ce nu poate fi cunoscuta pe de-a-ntregul, ce nu poate fi teoretizata sau subjugata in vreun fel mentalului nostru, individual sau colectiv. Acea bucatica ce in economia cantitativa a microuniversului nostru poate insemna infim, insa care calitativ poate schimba in mod inexplicabil, la orice moment si in mod ireversibil la 180 grade... tot.

 

Si atunci cand ajungem la concluzia ca oricate eforturi am face, si oricate diligente am depune suntem in mod inerent supusi schimbarii din afara noastra, la care trebuie doar sa ne adaptam si sa o traim in continuare, parca nevoia de control de la inceput devine din ce in ce mai inutila si voalata.

 

Cum controlul este o carja cu care suntem educati de mici sa o avem in permanenta la noi, fara ea ne-am prabusi. Si totusi, pentru a evita prabusirea, trebuie ca la un moment dat in toata aceasta bucatarie a transformarilor de tot felul sa intervina credinta si increderea. In ce anume? In oamenii buni de langa noi, in oamenii buni care nu mai sunt langa noi, in toata imaterialitatea care ne impinge in mod intuitiv si inexplicabil sa spunem "Doamne ajuta!" inainte de un examen, sau "Tatal nostru" inainte de culcare si in tot acest univers care ni se pare firesc sa ni se daruiasca in fiecare zi, si la care evitam sa ne gandim in profunzime.

 

Asa ca fie ce-o fi! Astept, nu neaparat cu nerabdare recunosc, insa cu un soi de curiozitate, sensul nou in care vietile noastre se vor insirui.

 

Apasati deci cu incredere CTRL+N! Cred ca o noua usa ni se va deschide fiecaruia dintre noi spre o viata mai luminoasa si mai tihnita. Asa cred eu...

 

 

 

 

 

Voi incepe cu o recunoastere a faptului ca CTRL-N este marca unei asociatii culturale care face lucruri minunate intr-ale scrisului de toate felurile si in toate formele si nu numai. Totusi, sper sa nu se supere nimeni ca voi folosi pentru 10 minute si intr-un sens analogic acest mult mai faimos CTRL-N decat eseul meu. Cu multumiri!

To do list ...for/begining with 2013

I wanted to write this essay on 31st December 2012, and to call it "Inventory for the Next Day". However, as an inspired title does not save the day, and my to do list was rooming around within me and somewhere around me, I postponed the writing for the next day, then for the 2nd January, and so on until now.

 

What I adore (and it's not a big word) around holidays is that delicate wind of innocence and precious ingenuity which surrounds everyone who lets himself surrounded, independently of age, financial potential, if man or woman, if single, married, or a passionate lover, widow, left alone or just secretly in love with someone. Everyone wishes something good and constructive for the year which begins, everyone sketches out at least mentally a short or a long list, a simple or an elaborate one full of wishes and projects...

 

And because this innocence and ingenuity brings us together with the universe and the divinity in a subtle way, without any bells ringing or spectacular fanfares, for this beginning of the new year I wish to celebrate  this solidarity of us and to write about our wishes for the year 2013, attempting to tailor make, us alone, the year that comes...

 

Thus, I invite you to take the challenge and to leave me a comment with ONE wish of yours for the year 2013. The next essay shall comprise all these wishes and shall be totally dedicated to you. The challenge shall begin today and I would like to write the essay next weekend, so that I'm waiting your comments. Please give it forward to those who anonymously or not, would like to share with us their wishes for 2013.

 

This is a translation of my few lines written in Romanian bellow, for those amazing non-Romanian speaking friends that I am lucky to have and who, no matter how enlightening Google Translate is, do not succeed to fully understand the message.

 

I shall begin as a good host that I am...

 

For the year 2013, I wish to love even more than I did last year, to be more courageous and without fears, to help more and to help more wisely than last year, to have more faith, wise and understanding of things and people.

Thank you,
Iosicumini

"De facut" ...in(cepand cu) 2013

Mi-am dorit sa scriu eseul acesta intai pe 31 decembrie 2012, si sa-l numesc scurt "Inventar pentru a doua zi". Dar cum un titlu inspirat nu e totul, iar lista prioritatilor mele pentru 2013 inca se invartea browninan undeva in si pe langa mine, am amanat momentul pentru 1 ianuarie 2013. L-am amanat apoi pentru 2 ianuarie, si tot asa, astfel incat iata ca de abia astazi m-am asezat sa scriu despre asta.

 

Ceea ce ador (fara a fi un cuvant prea mare) in apropierea sarbatorilor, este vanticelul de inocenta si ingenuitate pretioasa care cuprinde pe oricine se lasa cuprins de el, indiferent de varsta, potential financiar, de e barbat ori femeie, de e singur, casatorit, intr-un amantlic pasional, vaduv, parasit sau doar indragostit/a de cineva. Toata lumea isi doreste ceva bun si constructiv pentru anul ce incepe, toata lumea isi creioneaza macar mental o lista mai scurta sau mai lunga, mai simpla sau mai elaborata, de dorinte si proiecte.

 

Si tocmai fiindca aceasta inocenta si ingenuitate ne apropie de univers si divinitate intr-un mod subtil, fara "tras de clopote" si fanfare spectaculoase, pentru inceput de an mi-as dori sa celebrez tocmai aceasta solidaritate a noastra si sa scriu despre dorintele noastre pentru anul 2013, in incercarea de a ne croi singurei anul ce va sa vie.

 

Prin urmare, va lansez provocarea de a-mi lasa cate un comment cu o dorinta de-a voastra pentru anul 2013. Eseul urmator va cuprinde toate aceste dorinte si va va fi dedicat in totalitate. Provocarea incepe astazi, iar eseul mi-as dori sa il scriu weekendul viitor asa ca astept comment-urile voastre. Va rog sa dati mai departe si celor care in mod anonim sau nu, ar dori sa-si impartaseasca dorintele pentru 2013 cu noi.

 

Voi traduce cele catea randuri si in engleza pentru toti ceilalti prieteni care oricat ar fi de salvator Google Translate, nu reusesc sa inteleaga mesajul pe de-a-ntregul.

 

Voi incepe eu, ca o gazda care ma aflu...

 

Pentru anul 2013 imi doresc sa iubesc si mai mult decat am iubit anul trecut, sa fiu mai curajoasa si mai fara frici si temeri, sa ajut mai mult si mai intelept decat anul trecut, sa am mai multa incredere, intelepciune si intelegere a lucrurilor si oamenilor din jurul meu.

 

 

Multumesc,
Iosicumini