Povestile mele

Legenda aeroportului din Sf. Irina

 

Afara era o iarna teribila cu zapada multa, drumuri inchise, oameni nervosi prin gari si aeroporturi, intarzieri, mult ceai fierbinte, si frig...foarte frig. Totusi peste toate se aseza rabdatoare zapada, ca o aparenta de curatenie peste mizeria din strada. Venea de sus...incet, incet, in fulgi mari, si daca te uitai fix la ei, parca de fapt fulgii ningeau de jos in sus.

Printre nametii enormi din fata aeroportului din Sf. Irina aparea din cand in cand cate o masina curajoasa, din care coboarau oameni si mai curajosi. Fiecare cu cate o valiza, mai mare sau mai mica, la fel ca Oscar.

-  Tata!?

-  Luca!

-  Chiar trebuie?

-  Da! Am zis ca plec! Plec!

-  Lasa-l, Luca! Daca e incapatanat...lasa-l sa fie!

- Exact! Vezi ca frate-tau stie!?...

- Fa cum crezi! Parca arde! Serios!

Oscar hotari sa ii ignore dragalas pe cei doi fii ai sai, Luca si Leo, si o porni hotarat spre usa principala a aeroportului. Ii urma cei doi, ducandu-i bagajele: o valiza micuta si uzata si o sacosa cu fructe.

- Bine ati venit! Sunt Iustina si ma voi ocupa personal de dumneavoastra!

Oscar ramase infipt in podea cu mana pe clanta usii, si cu ochii atintiti spre Iustina, o femeie blonda si deosebit de frumoasa, imbracata dichisit intr-o uniforma alba. Pe usa intrara imediat si Leo cu Luca.

- Buu-na, ziua, domnisoara!

- Iustina...va rog sa imi spuneti Iustina!

Oscar intra in aeroport sovaielnic. E drept ca era prima data cand mergea cu avionul, desi avea o varsta venerabila de saizeci si trei de ani. Insa, din toate povestirile pe care le auzise pana acum despre aeroporturi si avioane, nu auzise pe nimeni sa intalneasca o astfel de stewardesa de ... disponibila. Mai stranie i se parea lipsa de reactie a lui Luca si a lui Leo, care zambeau firesc Iustinei, neparandu-li-se nimic deplasat in comportamentul exagerat de dragut al insotitoarei de zbor.

Iustina o lua inaintea lui Oscar si il conduse spre un fotoliu - pat mare.

- Aici o sa va rog sa stati pana ce va vom anunta zborul. Daca aveti nevoie de orice, apasati pe acest buton. Va aduc imediat  si o patura.

- Multumesc e-n regula. Pentru o ora-doua cat o sa mai stau pe aici...

Luca si Leo stateau in picioare cu valiza si sacosa de fructe in mana, urmarindu-l atent pe Oscar, cum isi incerca fotoliul, mai mult pat.

- Ma scuzati, merg dupa patura. Doriti si un ceai fierbinte? Un pahar cu apa?

- Iustina...ceaiul e pentru bolnavi, iar apa, pentru fotomodele, ii intoarse Oscar invitatia Iustinei, cu aerul unui fante demodat care isi incearca inca manevrele vetuste si iluzorii.

- Un ceai, cred ca ar fi potrivit! completa scurt Luca.

- Imediat.

Leo il ajuta pe Oscar sa se dezbrace de haina greoaie de postav bleu-marin, iar Luca de ghetele robuste de iarna. Apoi baietii ii asezara bagajele undeva sub fotoliul mare pe care acum Oscar isi odihnea multumit picioarele.

Iustina ii aseza cu grija perna sub cap lui Oscar si il inveli atent cu patura din fleece. Apoi ii aseza pe masuta de langa fotoliu un ceai inca aburind, si pleca la fel de discret cum veni.

- Tata, noi o sa plecam acum.

- Da, trebuie sa ajung musai la birou. M-au sunat deja de cateva ori.

- Pai hai valea. De cald e cald, femei frumoase sunt...si oricum sper ca in seara asta sa plec. Va dau un telefon cum ajung acolo. Hai! Pa!

Leo si Luca ii stranse mana lui Oscar si plecara.

Oscar avea acum tot timpul sa observe cu atentie aeroportul acesta curios. Pentru inceput, era neasteptat de mic. Din ochiul lui de fost arhitect, nu avea mai mult de 300 de metri patrati. Hai 400, cu indulgenta. Cine a mai vazut un aeroport de 400 de metri patrati?! Si cu toate astea, era plin fara a fi aglomerat.

In dreapta, fotolii confortabile ca al lui Oscar, stateau asezate ordonat pe randuri. La trei fotolii, era si un mic televizor, ceea ce insemna ca ceea ce i se intampla lui, nu era o exceptie, pe timp de iarna geroasa si inzapezita, ci asa se intampla mereu. Pe stanga se aflau cateva birouri inalte de receptie, unde puteai vedea misunand stewardeze si stewarzi, imbracati toti in uniforme albe, fie notand diferite documente, discutand incet intre ei, sau ajutand diversi pasageri pentru imbarcare.

In fata, erau niste geamuri inalte, poate de 10 metri, in care puteai sa vezi liber toate avioanele care decolau usor spre cer. Si apoi cerul...ooo, cerul acela albastru de iarna proaspata, din care ningea in nestire.

Pasagerii...erau si acestia un pic altfel decat si i-ar fi inchipuit Oscar. Nici unul nu era nervos de intarzierea zborului, fapt care il facea si pe Oscar sa se afunde si mai linistit in fotoliul sau confortabil. Unii citeau, altii ascultau muzica la casti, unii priveau la televizor, altii pur si simplu priveau cerul prin geamurile acelea inalte si clare. Nu vorbeau intre ei, decat in dialoguri scurte. Persista un respect al intimitatii fiecaruia dintre pasageri, respect care il incita si pe Oscar sa isi exploreze, poate pentru prima data, intimitatea gandurilor sale.

Oscar statea cu ceaiul fierbinte in maini, invelit cu totul in patura pufoasa de fleece, urmarind curios ca un copil, fiecare detaliu neinsemnat al aeroportului din Sf. Irina. Inghiti ultima gura de ceai...si adormi. Si dormi asa tihnit vreme de cateva ore, pana cand prin fereastra aceea inalta nu se mai zarea decat un cer bleu-marin si luminile avioanelor ce decolau.

Oscar tresari puternic si se ridica in capul oaselor din doua miscari. Se uita nedumerit imprejurul lui, cu fruntea transpirata si respirand sacadat. Apoi, apasa insistent pe butonul din dreapta fotoliului, cand aparu Iustina cu o fata zambitoare.

- Ce s-a intamplat?

- Avionul meu?...A plecat?

- Nu, inca nu! Stati linistit. Va voi anunta personal cu cel putin 12 ore inaintea plecarii.

- Cum?!

- Stati linistit. Va voi anunta eu , personal...

- ...cu 12 ore inaintea decolarii. Am inteles, ca nu sunt surd. Dar cum cu 12 ore inaintea decolarii? Adica, ce facem? Stam asa si pierdem timpul prin aeroporturi?

- Va inteleg impacienta, insa aceasta este vremea. Toti pasagerii pe care dumneavoastra ii vedeti aici, toti asteapta sa plece.

Iustina si Oscar se asezara incet la marginea fotoliului si observau sala de asteptare a aeroportului.

- De pilda, Ingrid. Doamna cocheta cu rochie albastra impletita. O vedeti?

- Da, raspunse iritat Oscar uitandu-se in alta parte decat unde ii indicase Iustina.

- Ingrid asteapta sa zboare spre Nasca, de aproape o saptamana.

- O saptamana?!

- Da. Si fiindca nu stim nici noi exact data decolarii decat cu 12 ore inainte,  a preferat sa ramana in aeroport sa astepte.

- Pai si cum aflati cu 12 ore inainte?

- Din turnul de control ni se comunica programul de zbor pentru ziua respectiva. Intelegeti sper ca este imperios necesar pentru securitatea noastra a tuturor sa respectam pe o vreme ca aceasta, intru-totul programul comunicat.

- Am inteles. Curios...totusi.

- Chiar pe unde am intrat, de dimineata, este tabela de zbor, pe care afisam toate orele de zbor, dupa cum v-am spus cu 12 ore inainte de decolare.

- Si ce crezi? O sa stau si eu o saptamana pe aici?

- Nu am de unde sa stiu asta. Insa va mai pot aduce un ceai de musetel!

- Un ceai de musetel...daca Remy Martin nu a venit si el in Sf. Irina.

Iustina se ridica sa plece, apoi se intoarse spre Oscar.

- Ingrid va pleca in noaptea aceasta. Daca vreti, puteti merge la poarta de imbarcare sa o conduceti. E singura aici, si in plus...v-ar mai alina asteptarea.

Barbatul nu parea foarte convins.

- Daca vreti! Stiu ca nu ati mai calatorit cu avionul pana acum. Ar fi o noutate!

Oscar continua sa nu spuna nimic. Iustina pleca dupa ceai, apoi veni inapoi cu el aburind. - Iustina!...Dar nu am vazut pe nimeni sosind in acest aeroport. Nici asta nu e curios?

Stewardeza zambi premeditat, ca si cum ar fi raspuns la o intrebare care i se mai pusese pana acum de o mie de ori.

- Poate fi curios, ce sa zic. Dar aeroportul nostru nu opereaza decat zboruri dus.

Oscar se ridica iarasi la marginea fotoliului, cautandu-se insistent in buzunar de biletul de avion.

- Cum?! Iustina...doamna...fiti serioasa. Nu glumiti cu asa ceva. Uitati biletul de avion. Spune clar...Bucuresti, Sf. Irina – Orinoco, Caicara, Orinoco, Caicara-Bucuresti Sf.Irina.

- Da, stiu. Insa noi colaboram si cu alte aeroporturi din lume si din Romania, care opereaza doar zboruri intors.

- Nu-mi vine sa cred. O sa il sun imediat pe Leo sa vina sa ma ia. E drept ca nu am mai calatorit niciodata cu avionul, e drept ca afara e o vreme dificila...dar sa zbor doar dus, si sa ma ratacesc pe acolo prin Orinoco, nici gand. Asta daca, nu cumva, fiii mei stiau deja de grozavia asta. Ia spuneti-mi!

- Va rog sa nu ridicati tonul. Deranjam pe cei din jurul dumneavoastra. Unii dintre ei au zborul chiar in noaptea aceasta si trebuie sa se odihneasca.

- Am inteles...dar spuneti-mi. Stiau, sau nu stiau. E foarte important pentru mine.

- Da, stiau. Am vorbit chiar eu cu dansii acum doua zile.

- Aha...bine. E tot ce trebuia sa stiu.

- Fii dumneavoastra nu doreau decat sa aveti parte de un zbor placut spre Orinoco. Suntem singurul aeroport din Bucuresti care opereaza zboruri directe catre Orinoco.

- Da, da. Au vrut sa scape de mine, asta e! Puteau foarte bine sa imi zica...”Tata, esti nebun. Cum sa te duci singur sa navighezi pe Orinoco?! Nu ai fost in viata ta cu avionul, nu stii nici macar sa innoti...tu te duci la capatul lumii in vacanta, pe Orinoco.” Puteau sa zica...”Tata, du-te si tu ca oamenii normali in Paris, sa vezi Louvre, in Londra, la Buckingham, in Barcelona...la Gaudi. Ce arhitect esti tu, ca nu ai vazut nici macar o data in viata ta Sagrada Familia. Lasa prostiile si Orinoco!”...

Iustina statea langa Oscar, tinandu-l de mana si il asculta. Oscar vorbea ca pentru el. Stia ca nici Leo si nici Luca nu ar fi putut nicicand sa il clinteasca din hotararea lui de a-si lua zborul spre Orinoco. Ca daca i-ar fi propus oricare dintre alternativele Paris, Londra sau Barcelona, i-ar fi batjocorit o zi intreaga si le-ar fi reprosat ca niciodata nu-i respecta dorintele; ca nu e un mosneag senil care nu mai stie de el, si ca a invatat spaniola in liceu patru ani de zile. Asa ca, nu incape nici un fel de discutie, el va merge sa navigheze pe Orinoco.

Intr-un sfarsit, barbatul se linisti. Acum i se paru suficient de logica explicatia stewardezei de la inceput. Aceasta ii ura noapte buna si se retrase discret. Oscar ii zambi un pic fortat si lua o gura din ceaiul de musetel acum rece. Deschise o carte micuta, cat palma, uzata si lipita cu scotch, pe care scria sters “Psaltirea”. Citi de acolo vreme de jumatate de ora, apoi tresari la auzul sunetului strident al telefonului.

- Alo!

- Buna, tata! Cum e? N-ai plecat nici acum, asa-i?

- Nu, n-am plecat!

- Esti bine? Sa vin sa te iau?

- Nu, stati linistiti. Eu sunt bine. Iustina are grija de mine mai bine decat matusa-ta Eleonora.

- Cum vrei! Sa iti aduc ceva? Trec maine pe la tine.

- Nu...chiar nu am nevoie de nimic. De fapt...niste pere coapte, zemoase, daca gasesti, si o limonada rece.

- Tata...stii ca nu ai voie limonada rece.

- Cum le stiti voi pe toate...

- Atunci o sa trec maine dimineata pe la tine inainte de birou. Noapte buna, tata!

- Noapte buna, Luca!

Dupa ce inchise telefonul, barbatul scoase din carticica lui uzata o scrisoare. O desfacu si incepu sa citeasca. “Draga Mos Craciun, stim ca esti batran si nu mai poti.” Ofta adanc si ochii ii devenira intr-o clipita sticlosi si umezi. Simti dintr-o data cum inima ii strapunge pieptul si incearca sa strige “Vreau afara!”. Traheea respira cu greu si undeva la nivelul amigdalelor un nod enorm nu il lasa sa inghita. Isi simtea lacrimile calde in buricul ochilor, si totusi se caznea, cu toata forta unui barbat de 63 de ani...sa nu planga. Nu a plans niciodata, si se mandrea cu asta. A fost barbat, de la inceput si pana la sfarsit. Nu a plans nici cand a avut mana in ghips, rupta intr-un butuc de brad in padure, cand avea cinci ani. Nu a plans nici cand mama, nu a fost de acord sa se insoare cu femeia vietii lui, cand avea douazeci si unu de ani. Nu a plans nici cand femeia vietii lui a decis sa isi ia zilele, si sa plece fara el. Nu a plans nici macar cand cei doi fii ai lui aveau familiile lor, in care el intra arareori, la sarbatori, de ziua lui, si poate intr-o vacanta de vara in drumul lor spre mare. Nu a plans nici macar cand rapus de datorii, dupa o viata in care munca i-a fost singurul companion loial, traia din banii surorii si mamei lui, ambele doua femei pensionare, cu care locuia de cand Iris, sotia lui, murise. Nu a plans nici macar cand a aflat ca are leucemie, si ca zilele-i sunt numarate. De ce acum? De ce acum ii vinea sa planga, cand pleca in prima lui vacanta. Cand nu mai avea nici o grija, cand era liber sa faca tot ceea ce vroia si cum vroia...acolo, in Orinoco.

O mana calda i se aseza providential pe umar.

- Iosif! Sunt Iosif!

- Oscar! stergandu-si rapid lacrimile.

- Te-am zarit vorbind cu Iustina, in dupa amiaza aceasta.

- Da.  Eram ...

- Stiu. Cu totii suntem asa... Suntem obisnuiti cu zboruri dus-intors, cu aeroporturi pline in care lumea nervoasa zgribuleste de frig, cu viteza si zgomot. Aici...e drept ca e un pic altfel. Dar n-are de ce sa iti fie frica!

- Tu de cand esti aici Iosif?

- De doua zile.

- Si incotro pleci?

- Spre Orinoco.

- Ce coincidenta?! Si eu, tot spre Orinoco!

- Pai da, e singurul aeroport din Bucuresti care are zboruri directe catre Orinoco.

- Da...eu nu stiam asta. Mi-a zis Iustina.

- Si ce vant te duce spre Orinoco?

- E prima mea vacanta. Vreau sa navighez pe Orinoco. Tu?

- Eu merg acolo la sotia mea, Kati. E acolo de trei ani.

- Scuza-mi indiscretia? Tu aici, si ea acolo? De trei ani?

- Ei bine, da. Stiu ca acum pare ceva curios, insa atunci a fost un fapt cat se poate de firesc. Eu eram avocat, ma bucuram de o cariera frumoasa, ea, fosta profesoara de literatura universala, nu mai lucra de peste cincisprezece ani. La un moment dat, a vrut sa plecam amandoi spre Orinoco. Copiii erau deja mari, fiecare cu familiile lor. Vroia sa mergem impreuna sa ne luam un petec de pamant pe malul garlei Orinoco, si sa ne petrecem toate diminetile si serile ce ne-au mai ramas, acolo...unul langa altul, cu un mate in mana, contempland Orinoco.

- Si?

- Si...iata-ma-s! Un pic mai tarziu...dar stiu ca ma asteapta. Vorbim in fiecare seara si dimineata...de trei ani incoace, in fiecare zi.

- Va invidiez. Eu am pierdut-o pe Iris acum zece ani.

- Tot in Orinoco a plecat?

- Aaa...nu. A murit.

Iosif zambi ca pentru el, simtind necesitatea unui nou subiect de discutie.

- Nu vrei sa mergem sa vedem imbarcarile in noaptea asta?

- Imi zise ceva stewardeza ...dar ce poate fi atat de deosebit.

- Mergi, sau nu.

- Merg.

- Atunci, hai incalta-te si sa mergem, ca e 9.45. La 10 incep imbarcarile.

Brusc, Oscar nu mai era un barbat de 63 de ani ci un Tom Sawyer de 10, pornind in marea aventura a vietii lui. Un Tom Sawyer care insa rasufla greu cand se incheia la sireturi, si care facea pauze intre incaltat si ridicatul de pe fotoliu.

- Iosif, eu sunt gata!

- Hai, sa mergem.

Cei doi ajunsera in cateva minute in locul miraculos unde se faceau imbarcarile. In fiecare colt al aeroportului dinspre pista se afla cate un coridor lung. In fata coridorului din dreapta, erau adunate aproximativ douazeci de persoane, fiecare cu bagajele langa.  In dreapta stateau doua stewardeze care verificau inca o data listele cu pasageri. In stanga statea Capitanul navei, care ura “Bun venit si calatorie placuta!” fiecaruia dintre pasageri. Oscar si Iosif stateau pe o bancuta chiar langa Capitanul navei. Acesta le zambi larg si ii pofti, chiar el, sa stea acolo. Una dintre stewardeze facu un anunt scurt. Toti pasagerii se insiruira in rand indian cu biletul de avion in mana. Femeile aveau prioritate pe semne, fiindca stateau in prima parte a cozii. “Si cand te gandesti” gandi Oscar “ca la biserica barbatii merg inaintea lor.” Oscar o zari si pe Ingrid. Era o femeie frumoasa la vreo 60 de ani, cocheta cu un mantou de blana de nurca si o geanta de mana. Tragea dupa ea un bagaj imens. Oscar se ridica instinctiv sa o ajute. Capitanul observandu-l cu coada ochiului il opri scurt si ferm cu bratul.

- Daca vreti sa stati aici, nu trebuie sa va amestecati in treburile celorlalti pasageri. De acord!

Oscar dadu doar din cap si se aseza la loc docil, surprins de gestul Capitanului. Nu isi putea lua ochii de la Ingrid. Era o femeie atat de frumoasa si cocheta si totusi cara din greu un bagaj asa de voluminos. “Ce Dumnezeu, ai putea pune in el? Dar poate ca asa sunt femeile in final.”

Unul cate unul, pasagerii intrau pe coridor. Stewardezele controlau biletul de avion, apoi le urau, “Drum bun!”. Capitanul, impreuna cu Oscar si Iosif le urau “Bun venit, si calatorie placuta!”. Ultimul pasager a fost Ingrid. Cand a trecut si aceasta de Capitan, o tristete subita l-a cuprins pe Oscar. Se ridica de pe bancuta si se uita in urma lui Ingrid. Deodata, aceasta se opri si se intoarse spre barbatul robust ce o urmarea cu privirea. Erau la o distanta de vreo suta de metri. Femeia ii zambi larg, apoi brusc barbatul se ingalbeni la fata si lesina. Ingrid nu schita nici un gest de ingrijorare; se intoarse, isi lua tacticos din nou bagajul greu in mana si isi continua drumul pe coridor.

Oscar deschise ochii. Era agitat, respira convulsiv si cu greu putea articula cuvintele, ca un copil cu colici caruia ii este imposibil sa-si gangureasca parintilor durerea. Era frustrat ca Iosif si Iustina stateau in jurul lui in loc sa opreasca avionul spre Nasca. El nu putea face nimic iar Iris pleca fara el.

- Ai lesinat! Dar acum esti bine!

- Naaa...s...

- Iti amintesti ce s-a intamplat? Femeia aceia de pe coridor?

- Ingrid? Ai fost sa o conduci pe Ingrid? intreba mirata Iustina, uitandu-se deopotriva la cei doi barbati.

- Da, am mers la imbarcarea de noapte. L-am luat si pe Oscar cu mine. Acolo a vazut o femeie, cam de varsta lui, carand un bagaj mare. A vrut sa o ajute, Capitanul nu l-a lasat, apoi femeia i-a zambit de pe coridor si el a lesinat.

- Asa e?

- Iii...ri...

- Ingrid?

- Nu, nu! Cred ca Iris. Fosta sotie.

- Naa...ss...ca, Ii..ri..sssss!

- Iris, ai vazut-o pe Iris in drum spre Nasca? Cred ca ar fi bine sa te odihnesti Oscar! Maine veti zbura si voi spre Orinoco!

- Nuuuuuuuuuu, Nuuuuuuuuu, Nuuuuuuuuuuuu!

Oscar scotea acum doar sunete; sunete de animal ranit cu coloana franta in doua, nici mort nici viu, care incearca sa isi traisca si sa isi faca alegerile pana la ultima suflare. I se parea ca destinul ii joaca o festa majora, ca incearca sa il smechereasca, acum ca o vazuse si o intalnise chiar pe Iris, iubirea vietii lui. Dintr-o data o caldura placuta il cuprinse, ca atunci cand in casa e frig si tu stai sub plapuma la caldura, cand afara ploua si tu stai pe balcon cu o vesta groasa de lana si o contemplezi, cand stii ca poti observa in tihna si in perfecta siguranta fara a avea de suferit. Nu mai intelegea nimic din ceea ce i se intampla desi totul de abia acum facea sens.

Oscar statu intr-o tacere sihastra toata noaptea cu ochii intre-deschisi. Iosif trecuse pe la el inainte sa se culce iar Iustina il asigurase ca rictusul de pe fata lui Oscar este de la calmantul pe care i-l facuse ea, si ca dimineata are sa fie mult mai linistit si mai impacat.

Barbatul statea inert intins pe fotoliul lui cel pana acum doua ore confortabil auzind discutia dintre Iosif si Iustina ca si cand ar fi fost purtata despre altcineva. Vroia sa le strige ca dimineata are sa fie cel mult in drum spre Nasca, insa sub nicio forma, stand ca o leuza in fotoliul acesta in care acum fusese incatusat de Iustina, cu calmantul ei cu tot. Nu-l ascultau insa nici buzele, nici corzile vocale, nici ochii care stateau intre-deschisi fortandu-l sa vada si sa simta tot; nici mainile, nici picioarele, si nici macar inima. Nu si-o putea scoate din minte pe Indrid in drum spre Nasca, cu un bagaj greoi, zambindu-i de la marginea coridorului. Ii amintea de Iris...terifiant de mult. Parca isi facuse operatii estetice in urma carora Iris devenise Ingrid. Desi stia ca nu e cu putinta ca insasi Iris sa fie aici, in Sf. Irina, cu o zi inainte ca el sa plece spre Orinoco, totusi era cat se poate de convins ca zambetul acela nu putea fi decat al ei. Cu siguranta ca l-a recunoscut si ea...dar un pic prea tarziu. Sau poate ca l-a recunoscut chiar de la pranz cand Iustina i-a aratat-o de la departare. De fapt, poate l-a recunoscut de cand a intrat in aeroport cu Luca si Leo si apoi ea a trimis-o pe Iustina la el sa il roage sa o conduca spre imbarcare, in seara asta, pe motivul ca “ e singura aici”; asta cand toti oamenii sunt singuri aici.

Toate lucrurile incepeau sa se lege inexplicabil intre ele. Revista National Geographic pe care a gasit-o langa Iris, in noaptea cand si-a luat zilele, deschisa la un articol despre calatoria unui englez pe raul Orinoco; apoi visul lui de a pleca in Orinoco, nascut atunci in noaptea aceea ingrozitoare, vis pe care si-l dorea realizat cu riscul de a fi ultimul lucru pe care l-ar face in viata; aeroportul din Sf. Irina, unicul aeroport din Romania care opereaza zboruri directe catre Orinoco, apoi Iustina, apoi Ingrid, apoi Iosif si apoi imbarcarea lui Ingrid.

Si totusi ea mergea spre Nasca si nu spre Orinoco... A fost o greseala stupida de-a lui Iris, Ingrid, sau cum o fi chemand-o in final. Si totusi era linistita cand i-a zambit de la capatul coridorului. Nu a alergat inspre el nicicum si nu l-a implorat nicio clipita sa vina cu ea in Nasca. Nu-l mai iubea. Asta era. N-are cum sa fi gresit. Daca ea l-a adus aici, in drum spre Orinoco, e clar ca daca ar fi vrut sa se intalneasca in Nasca, revista National Geographic s-ar fi deschis la Nasca si nu la articolul ala blestemat cu Orinoco, ce acum ii despartea pentru totdeauna.

- Oscar? De ce plangi batrane? il consola Iosif din fotoliul de langa.

Ce sa fi fost? Oscar isi dadea seama ca goana lui spre Orinoco era o himera nascuta din nimic, sau poate din dorinta lui Iris de-al indeparta de ea. Si cum e sa te afli in pragul realizarii visului tau de-o viata, pentru care ai strans din dinti, si care ti-a fost alaturi in clipe cumplite de disperare, si sa afli ca de fapt el nu exista.

Vroia cu ultimele eforturi de care ar fi fost el capabil sa mearga dupa ea in Nasca. Sa o prinda cu un peruan stand la masa, razand si negandindu-se la el si sa ii spuna tot ce stransese el pana atunci pentru ea. Cum a asteptat-o toata viata cu rabdare; cum si-a jurat in noaptea aceea de noiembrie cand ea a murit, sa nu mai iubeasca pe nimeni, nici in viata asta nici in alta; cum se intorcea ostentativ in fiecare noapte in locul in care el a gasit-o zacand si adormea acolo, implorandu-i spiritul sa ii spuna ceva; cum a fost sigur ca ea il va intampina cu zambetul ei minunat atunci cand la batranete avea sa ajunga in sfarsit in Orinoco.

Barbatul statea acum la marginea fotoliului cu un revolver in mana. Iosif se trezi si acesta speriat si se apropie sovaielnic de Oscar.

- Batrane!Are a fie bine!

Apoi cu un gest aproape robotic, Oscar puse revolverul in gura si trase fara nicio ezitare.

Oscar se trezi din somn buimacit. Nu mai stia foarte bine unde e si ce are de facut. Insa zambetul Iustinei ii aminti rapid de zborul sau spre Orinoco. Visase...si asta il linistea mult.

- Drum bun, dle Oscar! ii spuse zambind Iustina dupa ce ii verifica biletul de avion.

- Bine ati venit si calatorie placuta! ii ura Capitanul.

Oscar pasea acum pe coridor cu valiza lui uzata. Se opri si se mai uita o data in spate..Era singur. Nici Luca, nici Leo, nici Iris, si nici macar Iosif care zicea si el ca merge spre Orinoco. Dar cumva i se parea firesc sa fie asa. Pleca doar in vacanta, nu pentru o vesnicie; si avea sa vina inapoi...curand.