Acum am timp sa nu am timp

M-am trezit de doua zile cu un sentiment puternic ca nu mai sunt in criza de timp. Asa brusc! Desi am un program, nu ma grabesc niciodata si totusi ajung la timp, si chiar mai devreme. 

Am timp dimineata sa imi beau toata cafeaua pe indelete, cat timp imi incalzesc fata la soare si vantul imi  bate in plete. Am timp si chef sa imi curat fata, sa ma cremuiesc si sa imi aleg in tihna hainele cu care sa ma imbrac in ziua aceea. Timpul nu mai e o grija, nu mai imi sta in coaste ca un profesor aspru care imi aminteste de fiecare data cat de incapabila sunt si cum trebuie sa incerc mai mult si mai bine. Nu...acum curge linistit in ritmul lui, si cumva, fara eforturi, eu si el curgem impreuna, fara sa ii simt prezenta intr-un mod vadit.

Si nu ma refer nicicum la faptul ca inainte aveam multe de facut si nu aveam timp pentru fiecare lucru in parte, nu! Ma surprindeam deseori trezindu-ma sambata, duminica foarte devreme, chiar daca nu aveam niciun program, doar ca sa am timp mai mult. Nu ma intrebati pentru ce ca nu am ajuns atat de departe atunci cu intrebarile. Doar ca simteam ca nu am timp, ca totul trece prea repede, ca nu am timp sa ma uit la mine, sa ma cremuiesc, sa ma plimb, sa ma misc, sa ma intalnesc cu prietenii, sa citesc, sa pictez, sa cant, sa fac curat, sa merg la cumparaturi, sa scriu, sa imi aranjez gradina, sa vopsesc terasa, sa tund iarba, sa ma gandesc la un nou business, sa fac curat in pod, sa... Da' nici nu mai conteaza, caci in fapt imi dau seama acum ca ceea ce imi lipsea era asezarea dulce pe care o simt acum in mine. Simt ca orice se intampla in afara mea e atat de stramt, limitat si trecator. Insa cand inchid ochii si ma uit inauntru totul e perfect asa cum e, totul are o rezolvare, totul curge, totul e fix la timp, fiindca chiar si timpul e in timp. 

E ca si cand ai stat toata ziua pe afara incercand sa aduni niste vrescuri sa pui de un foc sa te incalzesti, insa vreascurile erau umede, chibriturile la fel, hartia prea putina, vantul puternic, ba s-a mai pus si pe nins si ti-a intrat deja apa in bocanci... Si cineva iti zice "Da' de ce nu intri in casa la cadura si te chinui asa pe afara!" si nu prea intelegi ce zice, care casa, unde, care caldura...Il faci nebun, si iti continui treaba caci iti e foarte frig. Mai vine un nene pe strada si iti zice acelasi lucru. Incepi sa te uiti in jur, ca tu habar n-ai sa fie nicio casa prin jur, dar daca oamenii astia insista ca ei o vad... Si parca prin ceata inghetata vezi la nici 10 metri de tine, ca prin vis, streasina unei case. Si te apropii, si te apropii, si ajungi la usa... E casa ta si parca nu, si astfel nu prea indraznesti sa intri. Lumina e aprinsa, focul arde in soba si ceaiul  e fierbinte in cana de pe masa. Stai cu promoroaca la nas pana cand, picioarele prea inghetate te fac sa treci peste orice jena, si sa intri cu orice risc. Miroase a scortisoara. Te descalti, intri, si incepi sa strigi dupa cineva. Nimeni. Cu cat strigi parca iti aduci aminte ca aveai si tu o casa fix la fel. Uite, parca aici langa soba era o paturica si niste sosete de lana. Surpriza e si mai mare, cand le gasesti fix acolo. Atunci iti trazneste ideea ca asta ar putea fi casa ta, da ceva te-a lovit in freza afara si ai uitat de ea... stateai cu vreascurile alea ude sa le aprinzi. Si uite asa, stai acasa la tine, cu un ceai in mana, cu picioarele lipite de buza sobei si te simti fericit. Nu mai conteaza atunci absolut nimic altceva, decat caldura, pacea, linistea si iubirea domolita care danseaza in ritmul focului din soba. Si atunci ai timp...

Acum am timp, sa ma uit dupa mine, sa ma uit din mine, sa ma uit la mine, sa ma uit in jurul meu si am timp chiar sa vad, si chiar sa aud si chiar sa simt. Acum am timp sa nu am timp...

Un Dragobete…fara datorii!

Nu mi-a fost nicicand mai clar faptul ca o virtute se poate transforma usor intr-o pacoste... iubirea. Stiu, pare ciudat. Pana si mie imi pare ciudat acum cand pun asta pe hartie, insa asta e adevarul. Totul pornea de la o loialitate prost inteleasa ca un simt al datoriei dus la extrem, fata de celalalt. E o vorba “Sa iti faci datoria!”…Cam asa am inteles eu si familia mea sa iubim, facandu-ne datoria, de parca insasi iubirea pe care o simteam de la celalalt trebuia retribuita cumva, si asa se crea “datoria”. Era ceva atat de subtil si de inconstient incat totul se transforma intr-un automatism si un dat. Familia si prietenia se transformau astfel, intr-o relatie de putere in care cineva era mai presus decat celalalt in iubire, in care unul era “dator” celuilalt. Si asta doar fiindca cel care era "mai prejos" nu avea curajul, increderea, puterea dar mai ales iubirea si stima de sine, de a fi egalul celuilalt, egalul autoritatii pe care o iubea si o stima atat de mult.

De mica am suprapus iubirea parintilor peste sacrificiile de ordin material pe care le-au facut pentru mine. Si parintii mei, cred ca au suprapus de multe ori iubirea peste posibilitatile lor materiale de a-mi oferi anumite lucruri sau oportunitati de care aveam nevoie. Desi nu sunt unul si acelasi lucru,  ele tind sa mearga mana in mana. Spre exemplu, mama si tata au fost la polul opus. Daca mama a facut imposibilul din punct de vedere financiar, ca sa merg la un liceu bun, la o facultate buna, la bursa in straintate, la cercetare in strainatate, inhamandu-se uneori la datorii mult peste puterea ei de a le acoperi, doar dintr-o mare iubire fata de mine si un profund simt al datoriei, tata s-a pastrat intr-o linie neutra, in care toate erau aparent bune si frumoase, pana cand se ajungea la spinosul subiect al banilor. Atunci de obicei se supara, in primul rand pe mama, apoi si pe mine, pana cand trecea evenimentul nascator de nevoi financiare, si imediat dupa, devenea din nou, iubitor si deschis la vorba.

Si desi mama mea eroina, nu mi s-a plans niciodata, repetandu-mi ca a fost alegerea ei si nu o regreta, dintr-un motiv mult prea subtil si pentru mine si pentru ea, fiecare chin al ei facut in numele iubirii ce mi-o poarta, devenea o “datorie” in plus pentru mine. La polul opus, lipsa sustinerii din partea tatalui meu, a condus sigur si rapid, la negarea oricarei prezente a lui in viata mea. Asta desi paisprezece ani am impartit aceeasi casa, zi de zi. Ca si cum iubirea dintre noi era o contabilitate cinica, in care el avea “datoria” sa ma iubeasca si sa ma sustina, si eu, la randul meu, sa il iubesc si sa il sustin. Pe atunci nu prea stiam niciunul de capul nostru, si credeam ca trebuie musai sa faci ceva ca sa fii iubit. Mama vroia iubita, tata nu prea. Si uite asa, simtul "datoriei" era direct proportional cu nevoia de iubire.

Nimeni nu punea in cuvinte asta, nimeni nu pretindea in cuvinte asta celuilalt, caci contabilitatea asta emotionala era “presupusa, inconstienta si subinteleasa”. Si asta cam in orice familie din acea vreme. De multe ori o suprindeam pe bunica mea mai ales, povestind la cafea cu prietenele ei, “Eu nu stiu de ce X e nefericita. Barbatul ii aduce bani acasa, nu o bate, nu o inseala si nu bea.” Iata abecedarul fericirii in cuplu de pe atunci. Altfel, si intre soti, iubirea era o “datorie”, si chiar daca sub acea “datorie” iubirea se usca pana nu mai exista nimic, “datoria” se incapatana sa ramana. Si cu cat “datoria” era mai mare, cu atat “iubirea” era mai putina, si chinul mai prezent. Femeile si barbatii mascau durerea, frustrarea, umilinta si lipsa iubirii, sub umbrela iluzorie a “datoriei” de a fi si a se purta intr-un anume fel, de a se pastra intr-o casnicie, sau de a se anula incet-incet pe sine .

Si iata ca, sub aceasta plamada, intalnim astazi tineri care se dau de-a rostogolul din “datorie” pentru parintii lor, stau impreuna cu acestia pana la varste adulte, se casatoresc cu cineva pe gustul parintilor, au copii pentru ca parintii isi doresc nepoti, fac o facultate pentru ca parintii isi doresc ce nu au putut ei sa faca, toate astea ignorandu-se pe ei si dorinta lor interioara. Si asta fiindca asta e modelul, al unor parinti crescuti sub semnul “datoriei” care si-au depasit cu mult capacitatea, mai ales materiala, la momentul copilariei copiilor lor, ca unica forma cunoscuta de ei la acel moment, de expresie a iubirii lor fata de odraslele lor.

Asa ne suparam si pretindem de la iubitii/iubitele, parintii, prietenii sau copii nostri anumite comportamente conforme cu printipurile noastre, de aceea ne simtim tradati atunci cand cineva drag alege un drum conex sau diferit decat impreuna cu noi, de aceea ne simtim atat de indatorati fata de cel ce ne iubeste, fie el prieten, iubit/a, sau ruda, nefiind in stare de pune niste granite al spatiului propriu si personal in care guvernezi de unul singur. Tot de aceea cand cineva ne face un cadou simtim nevoia sa ii intoarcem fapta, sa ii intoarcem complimentul sau sa facem o glumita autoironica pentru a minimaliza complimentul sau gandul bun, impotenti fiind de a sta pe loc, de a zice “Multumesc!” si de a savura asta pe dinauntru.

Dar cred ca lucrurile se schimba, si suntem pusi la marea incercare de a ne elibera de “datorii” fie ele materiale, karmice, emotionale, sociale sau de orice fel, de a pune materialul pe al doilea loc si de a descoperi, ce e cu adevarat pe primul loc. Mai intai dintr-o neimplinire si tristete profunda, stranie si fara sens, apoi dintr-o bucurie, trezire si nevoie de impartasire cu ceilalti. Caci ce poate fi pe primul loc altceva decat iubirea cu toate formele si valentele ei nemarginite insa iubirea libera, neconditionata si nestingherita, iubirea care se naste direct din noi, fara motiv, fara vreun aport personal, si fara nicio pretentie, datorie sau repros, izvorata dintr-o profunda aflare si iubire de sine.

Asa ca iubesc fara datorii, pe cine-mi place, cat imi place si cand imi place, zbor, ma intind, ma strang, rad, tac, scriu, vorbesc, respir, expir, ma bucur, muncesc, alerg, stau, sunt recunoscatoare, traiesc, sunt libera si fara datorii…