Metamorfoza inversa

M-am surprins zilele trecute nemultumita foc de mine...adica pentru a fi ceva mai la obiect, mi se parea ca am parul femeilor de la televizor inainte sa foloseasca magicul Elseve cu ceramide, fata imi era obosita si transpirata de la caldura de afara, rochia mi se lipea de piele intr-un mod total inconfortabil si neplacut, si evident imi simteam fiecare kilogram in plus fata de standard, cum ma impodobeste intr-un mod excesiv si greoi. Si tot asa...

 

Si fiindca nimic nu e intamplator, mi-a cazut in mana, la propriu, din biblioteca un album cu cateva poze de cand eram mica. Desi de fiecare dintre poze as putea povesti o seara intreaga, poza aceasta mi-a atras atentia in mod deosebit.

 

Aveam doi ani si mancasem ciocolata. Cred ca era o ciocolata straina, primita in dar, fiindca personal nu imi aduc aminte de vreo ciocolata in copilaria mea, cumparata de la magazin. Era primavara, probabil mai, eram in curtea primariei din Targu-Neamt, acolo unde lucra tata. Obisnuiam sa merg cu mama sa il vizitam cand veneam de la cresa in drum spre casa.

 

Tot acolo, un coleg de serviciu de-al lui tata, fotograf de ocazie si fascinat atat de ciocolata de la gura mea cat si de figura mea cu potential, l-a rugat pe tata sa ma aseze in fata unui copac de tuia din curtea primariei si sa ma convinga sa zambesc larg, cu tot cu ciocolata,  pentru o poza.

 

Nu imi placea sa fac poze deloc. Un lucru in comun cu mine cea de astazi. Insa nu imi placea sa fac poze nu fiindca nu imi placea cum imi statea parul, sau pentru ca aveam picioarele durdulii, ci fiindca aveam alte lucruri de facut, si aveam senzatia stranie ca atunci cand mi se facea poza ma tintuieste cineva pe loc.

 

Ma uit in ochii mei de atunci si vad o fetita libera, o fetita care stia foarte bine ce avea de facut, o fetita care descoperea lumea si oamenii din jurul sau cu entuziasm si optimism, care iubea din toata inima ce-i era drag si spunea un nu raspicat atunci cand ceva o deranja. Stia foarte bine cum sa fie fidela ei insesi, fiindca de altfel nu stia cum sa fie altfel. Am fost unul dintre acei copii dupa care intorci privirea pe strada, si asta, sunt din ce in ce mai convinsa, tocmai fiindca lasam pe ceilalti sa ma simta asa cum ma simteam eu pe dinauntru.

 

Am stat sa ma gandesc atunci cand am incetat sa ma mai vad pe mine, cand am cazut in tentatia de a deveni conforma, de a placea celor din jurul meu din exterior incolo, de cand am inceput sa ravnesc la capra vecinului meu si sa uit de cea din batatura casei mele, cand am inceput sa traiesc pentru toate aceste false valori si cand am incetat sa mai traiesc pentru mine.

 

Mi-am dat seama ca, intr-un mod ciudat, ce tine cu siguranta de patologia citadina a noilor timpuri, m-am disociat de  fetita in rochita rosie si am inceput sa uit cum e sa ma descopar si sa ma port pe mine. Am inceput sa cred ca drumul spre fericire si iubire e un puzzle format din tot ceea ce imprumutam din jurul meu si grefam pe mine. Am incercat astfel tot mai des sa ma inghesui in tot ceea ce era valutat in jurul meu, in tot ceea ce era apreciat si laudat, in tot ceea ce era iubit, uitand complet de siguranta, multumirea, increderea si bucuria pe care o simteam in poza, de intorcea lumea capul dupa mine.

 

Paradoxal imi dau seama ca eram mult mai curajoasa cand eram de varsta mea cea din poza, in universul meu cel de atunci, decat cea de acum, in universul meu cel de acum. Eram mult mai ferma in deciziile mele si mai increzatoare in mine si in oamenii de langa mine, iubeam mai mult neasteptand nimic in schimb, si imi eram fidela in primul rand mie.

 

Desi nu imi aduc aminte mai nimic din acele vremuri simt ca fetita in rochita rosie cu ciocolata la gura isi dorea ca atunci cand va fi de varsta mea, sa fie ceea ce era la doi  ani si pe langa asta mult mai mult de atat.

 

Asa ca acum ma cufund in privirea mea cea de atunci si reinvat stangaci dar cu determinare si incredere, sa merg iarasi, asa cum mergeam la doi ani, firesc, natural, sincer, liber. Fiindca acum stiu ca fetita carismatica, cu ciocolata la gura sunt Eu.

 

 

 

 

 

 

Exercitiu sincer de sinceritate

Zilele astea  am trecut printr-o perioada in care mi-am simtit toate otravurile fiintei mele, acel gunoi pe care il puneam sub pres zi de zi, smechereste sperand ca nimeni nu are sa observe la un moment dat, gestul meu. Dar am simtit si izvorul infinit de dragoste si intelegere care exista in fiecare dintre noi.

 

Am pornit de la ideea ca ma consideram o fiinta buna si blanda, destepta si agreabila care merita tot ce credeam eu ca e mai bun pentru mine pe lume. Si astfel, atunci cand viata si ceilalti protagonisti ai sai nu mi-au oferit pe masura expectantelor pe care singura mi le-am proiectat, voluptos s-au nascut in tihna, frustrari, neimpliniri, fantezii si alte fantasme otravitoare ale sufletului.

 

Uneori, simt in mine cum se ridica incet si diafan, pe nesimtite, o Eu cea vanitoasa, o Eu cea mandra, o Eu cea geloasa, o Eu cea superioara, o Eu cea invidioasa, o Eu cea orgolioasa, o Eu cea intransigenta...Si asa cad intr-o uimire imensa, cum Eu, cea buna si blanda de acum, Eu cea desteapta si agreabila, EU, pot fi si asa?!

 

M-am gandit atunci instant la toate cartile, cursurile, rugaciunile si oamenii buni si blanzi pe care i-am intalnit Eu pana acum. La tot ce m-au invatat, la cum m-au modelat, la rabdarea si dragostea cu care m-au inconjurat de fiecare data. Si ma gandesc de ce...acum si aici, Eu simt tot acest amalgam de sentimente care nu ma fac nici mandra si nici superioara in raport cu cei din jurul meu.

 

Si uite asa...la inceput am intrat intr-o lupta directa, corp la corp, cu fiecare dintre Eu-rile mele care nu tineau de Eu-ul cel bun si bland cu care vroiam sa raman. Cred ca e relativ usor sa anticipati rezultatul luptei mele cu morile de vant...Am inceput sa simt din ce in ce mai intens fiecare particica cu iz de mucegai umed si sa ma afund tot mai mult in mazga neagra si unsuroasa, care ma manjea si mai tare, si mai zgomotos, ca intr-un cosmar de prost gust.

 

Asa am invatat smerenia...

 

Mi-am dat seama ca toata mazga aceea neagra si unsuroasa, si tot mirosul acela intepator de mucegai inflorit, nu erau niste zoaie aruncate pe mine de o gospodina entuziasta ce isi golea ligheanul pe geamul de la bucatarie. Nu... Fiecare era o particica din mine, eram chiar Eu. Mi-am dat seama ca orice lupta echivala cu o neacceptare a unei parti din mine, neacceptare care in fapt era tot o manifestare a Eu-ului cel vanitos, orgolios si mandru, care nu accepta nici in ruptul capului, ca ar putea sa fie si asa, nu doar bland si bun.

 

Atunci am invatat sa nu mai lupt, sa nu mai reactionez, sa stau, sa observ, ca un spectator la propria-i farsa cu public. Incet, fiecare dintre personajele acelea stropite de mazga imi aminteau de mine. Aveau ochii mei, vocea mea, gesturile mele...Observam curioasa si oarecum fracturata de realitatea de pe scena, ce se intampla acolo...Ma uitam pe scena si fiecare dintre personaje imi evoca o Eu vulnerabila, suferinda, plansa si fricoasa, o Eu care avea nevoie de ajutorul, sustinerea, ghidarea, intelegerea, rabdarea si afectiunea Eu-ului meu, celui de acum.

 

Ma aflam in fata unei scene improvizate in care publicul “cerea sange”, radea zgomotos, arata cu degetul si judeca aspru. Iar protagonistii deja se transformasera in niste copii murdari si schilozi care se imbranceau si isi vorbeau agresiv unul celuilalt intr-un mod fortat si care iti rupea inima in doua. Li se citea pe fata suferinta, frica, foamea si tristetea de a se invarti in acelasi ring murdar si infect, de a nu fi vazuti, de a nu fi auziti, de a nu fi iubiti, de a nu fi intelesi, decat prin jocul lor lugubru.

 

A fost o chestiune de timp sa ma ridic de pe locul meu de observator si sa intru in ring. Sa le acopar trupurile dezvelite si firave cu hainele mele curate si sa le iau partea in fata publicului ce ma admonesta prelung.

 

“Aici nu e circ! " m-am trezit strigand la ei. "Sunt eu si viata mea! Cine se simte nevinovat sa arunce primul piatra!”

 

Mi-am dat seama ca o data ce am vazut aceste parti obscure ale mele, atunci cand am decis sa fiu sincera si deschisa fata de mine insami dar si fata de cei din jurul meu, atunci am descoperit o noua Eu, inzestrata cu o alta bunatate, cu o noua blandete, mult mai asumate si mai profunde, o Eu mai intelegatoare, o Eu mai rabdatoare, o Eu mai optimista si mai increzatoare in mine, in gandul bun ce ne inconjoara si ne ajuta sa fim din ce in ce mai buni si iertatori, in cei din jurul meu care in fiecare zi ma invata, ma ghideaza si ma sustin cu dragostea lor. Am inteles ca orice vanitate ascunde o frica, orice exces ascunde o lipsa, si fiecare dintre noi a fost pe acolo intr-o forma sau alta.