Si asa m-am trezit dusa pe un derdelus jucaus undeva intr-o tara fara nume, in care nu aveam amintiri ci doar experiente, in care priveam totul ca si cum ar fi fost prima data cand imi iesea in cale. Acolo l-am intalnit si pe el, un fat-frumos nonconformist care prefacea magia in realitate, dar care peste toate astea era bun si bland. Mi-a umplut inima de bucurie. Acolo insa, nu stiam nici de ce si nici macar cine e. Insa nici o intrebare nu isi avea rostul si astfel, nici raspunsul nu conta.
Inca o inghititura fierbinte si scortisoara ma inunda usor.
Nici azi nu m-a sunat. Mi-as fi dorit mult sa o faca. Daca a gasit pe altcineva intre timp? Si totusi, mi-as dori sa ne spunem o data de suntem prieteni sau ceva mai mult. De ne iubim sau de-am fi putut sa ne iubim. Sa-l sun? E prea de tot. Nu se cade. Mi se pare firesc sa respect fiecaruia ritmul si spatiul, asa cum imi place si mie sa fiu nestingherita in spatiul meu. Mi-e frica? De asta oare nu-l sun? Daca imi spune ca gata s-a hotarat sa se insoare cu prima lui iubire cu care s-a reintalnit dupa ani la cafeneaua din colt? Daca imi spune ca e cu cineva la cina si nu poate vorbi? Ei si? Macar stiu cum stau lucrurile. Ne vom bea in continuare ceaiul impreuna si vom vorbi despre eternitatea unei lumi mai bune si mai autentice. Si daca totusi imi spune ca si el s-a gandit la mine? Si daca imi spune ca e la scara blocului meu si ma intreaba interfonul? Ce-i zic eu atunci? Sa-i zic ca m-am gandit la toate nenorocirile de mai sus? Sau pur si simplu sa ii spun ca m-am gandit la el?
Inca o inghititura calduta. Ma duc sa-mi incalzesc vinul, imi era mai bine in lumea fara amintiri si intrebari, fara raspunsuri sau certitudini.
