Mos Craciun traieste!

Asa mi-a spus o prietena draga! Ce-i drept uitasem sau poate doar nu ma mai gandisem la asta demult, foarte demult. Si cu toate astea, acum ca tot mi-am amintit de el, imi dau seama ca a fost si este cu mine mereu..nu doar de Craciun.

 

Prima mea amintire cu Mosul este din timpul gradinitei, sau “caminului” cum ii spuneam noi, unde ma ducea mama. Aveam in jur de 5 ani. Era Craciunul si purtam o pelerina din saten alb cu floricele si o coronita de printesa pe cap. Nu imi aduc aminte ce cantec sau poezie am spus atunci, insa imi aduc perfect aminte momentul in care Mosul m-a luat in brate si m-a pupat multumindu-mi. Apoi a cautat prin sacul lui rosu si mare si mi-a intins un cadou, pe care surpriza…scria chiar numele meu. Surpriza a fost si mai mare cand am deschis cadoul si am gasit un set de gatit de jucarie, fix asa cum imi dorisem eu. Atunci am avut asa o bucurie de intensa, fiindca nici nu credeam ca exista set de bucatarie de jucarie…si iata ca Mosul, nu doar ca l-a gasit, ci mi l-a si adus. Acum imi dau seama ca ceea ce m-a bucurat cel mai tare, nu era cadoul in sine, ci faptul ca Mosul stiuse exact ceea ce eu imi dorisem, si surpriza….fix aia mi-a si adus in dar. M-a bucurat enorm si m-a linistit sa stiu ca cineva, acolo la Polul Nord, stia exact ce imi doream, fara sa-i spun nimic, fara sa-l rog indelung, fara sa-l cicalesc, sa plang in fata magazinului sau sa dau din picioare. El stia pur si simplu si facea sa se intample.

 

Imi amintesc mai apoi ca intr-un an am decis sa ii testez limitele de darnicie si generozitate, sarind intentionat calul in asteptarile sau lista de codouri pe care mi-o doream. Alaturi de bicicleta, am trecut si patinele si o pereche de schiuri, si o papusa, si dulciuri. Daca era intr-adevar magie…ar fi trebuit sa le primesc pe toate ca in toti ceilalti ani.  In anul acela mi-a adus o pijama, o papusa (nu cea pe care mi-o dorisem eu) si cateva portocale. Am fost dezamagita insa mi-am spus ca Mosul nu face Hocus-Pocus ci asculta doar de dorintele adevarate. MI-a parut rau, caci nu imi dorisem cu adevarat niciunul dintre cadourile ce le pusesem pe lista. De atunci incolo am devenit foarte serioasa cu Mosul si i-am cerut doar ceea ce imi doream cu adevarat!

 

La scurt timp dupa aceasta patanie am aflat ca Mosul era de fapt mama care se strecura pe furis si imi lasa cadouri. Imi dadusem seama de lucrul asta cand vazusem cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului pijamaua care avea sa sada ulterior sub brad...nu de la mama ci "de la Mosul". Acum imi dau seama ca nu m-am suparat foarte rau fiindca ceva din mine a continuat sa creada.

 

Paradoxul cel mai mare, a fost ca peste ani, in timpul facultatii, singurul meu job, a fost nici de asistenta a vre unui avocat de succes din Cluj, nici la pizzeria din coltul caminului, nici in Carrefour, nici nicaieri altundeva decat in Satul lui Mos Craciun, in Rovaniemi. Eu am fost spiridusul lui Mos Craciun in mod oficial. Acolo am facut parte din magia lui Mos Craciun. Vorbeam cu copii care veneau zilnic sa il viziteze pe Mosul cu inima in palma. Iar Mosul nu s-a lasat mai prejos. Le-a luat inima lor micuta si sincera, a suflat peste praf de stele, si apoi la o turta dulce si un lapte de ren cu vanilie, deschideam cadourile care erau "fix" pe calapodul dorintelor copiilor - musafiri. Ma regaseam in privirea copiilor pe care ii vedeam in fiecare zi, in speranta, credinta si surpriza lor implinita ce li se citea pe fata. Asa ceva nu are cum sa fie doar o poveste de copii. E mult prea adevarat si puternic.

 

Mai tarziu, imi aduc aminte ca i-am cerut Mosului  un barbat dragut cu care sa am o relatie draguta, insa asa…de incercare, nu neaparat serioasa. Fara maritis, cunoscut parinti, mutat impreuna...asta era clar! Si s-a facut…cateva zile mai tarziu eram cu un barbat frumos cu nume predestinat de cuceritor, cu care am avut o relatie draguta, fara maritis si cu final la fel de intempestiv ca si inceputul. De incercare… M-a durut cand s-a terminat iar  printre sughituri si de ce-uri, mi-am adus aminte ca fusesem foarte specifica in ceea ce ii cerusem Mosului, iar Mosul imi adusese fix ceea ce cerusem. Na…acum mai enerveaza-te pe Mosul sau pe Romeo din povestea de mai sus. Nicicum!…Mi-am dat seama ca ceea ce-am cerut, aia am primit. Asa ca am invatat sa fiu atenta la ceea ce-mi doresc si cer.

 

Asa ca mai tarziu mi-am dorit o casa…pe pamant, si cu pamant. O casa batraneasca, cu personalitate care sa spuna o poveste, o casa calda in care sa intri si ca simti ca prinzi radacini. O saptamana mai tarziu, am intrebat la birou de o casa ieftina, aproape de Bucuresti si de metrou. Si in aceeasi zi, am gasit-o, iar peste jumatate de an m-am mutat in ea.

 

Insist insa de ceva timp la Mos pentru un barbat bun si bland, sufletul meu pereche, nu oricare, pentru barbatul care sa ma reflecte pe mine, fiindca sunt sigura ca exista undeva in aceasta lume larga un asemenea barbat. Si chiar daca nu a aparut inca, am credinta ca va veni cand eu imi voi dori cu adevarat. Precum setul de gatit de bucatarie din copilarie, ce nici nu as fi crezut ca se fabrica, si cand colo m-am trezit cu el in brate de Craciun. Cu fiecare Craciun pe care il petrec singura, fara El, si il intreb in gand pe Mos, cu nerabdare, de ce intarzie, imi vine in minte si inteleg ca eu am decis sa cresc de una singura pentru moment, iar Mosul nu poate decide peste mine. El doar reflecta ceea ce eu imi doresc cu adevarat. De altfel, simt cum cresc in fiecare clipa eu, ca femeie, ca om, ca suflet, cum sunt intr-un proces continuu de descoperire, de cunoastere, de intelegere, eu cu mine insami. Fiindca unele lucruri ies mai bine cand esti de unul singur, cum altele se invata mai bine in doi. Eh…eu sunt la etapa lucrurilor care se fac mai bine de unul singur. Si atunci...il simt pe Mos langa mine…vorbesc cu el, iar el imi raspunde in felul lui. Deci nu am cum sa nu cred in Mos Craciun caci el este cu mine si in mine.

 

Caci Mos Craciun este acel ceva bland si bun, care asculta si ofera, acea energie care te face sa ai fluturi in stomac si sa zambesti prosteste fara motiv, este ceea ce cheama familiile aproape, este caldura si lumina. Pentru mine Mos Craciun nu este o iluzie puerila. Pentru mine Mosul nu a incetat niciodata sa existe. El este credinta mea in mai bine, credinta mea  ca dorintele venite din suflet se implinesc fara exceptie, credinta mea si speranta mea si caldura mea si lumina mea, bucuria mea si cantecul lin cu miros de brad verde si portocale ce-ti curg lipicios printre degete. Mos Craciun inseamna surpriza coincidentelor aranjate cu mana, si a bucuriei ca nu esti singur, ca esti ascultat, iubit si daruit…

 

Asa ca Mos Craciun exista cu adevarat. Cred ca a venit si la tine :-)

 

(Mos)Craciun fericit!

 

Iosicumini

Sunt cu adevarat fericita! Ce ma fac?!

Ei bine da…sunt cu adevarat fericita. Sunt atat de fericita incat nu ma pot stapani sa nu scriu despre asta. Sunt fericita atunci cand ascult o melodie frumoasa, atunci cand o cant la chitara cu “na-na-na”, sunt fericita cand mananc pipote de pui la cantina din colt, sunt fericita cand ascult colindele pe care le tot aud de cel putin 10 ani incoace, sunt fericita cand ajung la inot si-mi iese sau nu imi iese ceva, sunt fericita cand ajung acasa si ma asez in pat si focul palpaie in soba dupa ce mi-am ars mainile si m-am chinuit facand focul, sunt fericita cand vorbesc cu mama despre orice sau cand imi imbratisez cea mai buna prietena, sunt fericita cand imi iubesc cainele vagabond aciuat pe langa casa, sau cand merg in masina spre birou si imi beau cafeaua fierbinte in traficul infernal din Bucuresti…ce mai incolo si incoace…trebuie sa recunosc, n-am incotro, ca sunt fericita mai tot timpul si mai indiferent de ce fac, tot fericita raman. Si de aici se desprinde o intrebare…Eu ce ma fac, asa fericita?!

 

Nu, nu glumesc! Ce ma fac eu acum cu atata fericire pe capul meu?!

 

Stiu ca pare asa o nebunie sau un moft ce scriu eu acum, dar asa e. Am fost obisnuita de mica cu greul, cu nevoia, cu “descurcatul”, cu conflictele dintre “oamenii mari”, cu suferinte bagate sub pres,  cu treburi de “oameni mari”, cu neputinte si frustrari. Stiu foarte bine cum sa le descurc, stiu cum sa le administrez de fapt cred ca m-am obisnuit cu ele. Insa obisnuinta aceasta a sapat in mine, si atunci cand am crezut ca m-am obisnuit mai mult cu greul, atunci a inceput sa doara cel mai rau. Asa rau, incat nu mai puteam baga prea multe sub pres nimic.

 

Si fiindca devenisem o femeie puternica si mai ales inteligenta, nu se cadea ca durerea sa iasa pe gura oricum, ci doar impachetata frumos in poleiala unui sarcasm mai mult tragic decat comic, aspru, morocanos, dar inteligent. Sarcasmul devenise semnatura mea, acel ceva care ma definea si ma facea dorita, glumeata si inteligenta, printre prietenii, colegii sau cei din familia mea. Si atunci cand o prietena draga mi-a spus, neamuzata de o glumita de-a mea, ca sarcasmul este masura unei dureri ascunse…m-am simtit zdruncinata din radacini caci fara sarcasmul meu aspru, glumet si inteligent…cine mai eram eu? Cu alte cuvinte, fara durere si chin…mai existam? Stiu, raspunsul pare simplu si evident, insa simterea concordanta nu a fost la fel de simpla si evidenta pentru mine la acel moment.

 

Mi-am dat seama acum, ca imi era mult mai la indemana sa ma descurc cu greul decat cu binele, cu chinul decat cu usurinta firescului din lucruri, cu iubirea decat cu sarcasmul si micile rautati, cu tristeatea decat cu bucuria. Nu stiu de ce, probabil e o mostenire ancestrala a chinului si suferintei si o ignoranta vinovata fata de fericire, iubire si bucurie. Si nu ma refer la fericiri de moment, trecatoare si efemere…adica la un shopping in mall, la o inghetata mare cu ciocolata, la o destrabalare la KFC sau la masina noua din parcare. Nu ma refer nici la iubiri nascute din nevoi, suferinte si atasamente bolnavicioase, cum personal, cred ca a fost tiparul si obisnuinta pana de curand. Nu ma refer nici la bucurii fortate de tipare ale societatii caci toata lumea “trebuie” sa fie fericita, sa cante, sa manance si sa danseze de Craciun si Revelion, chiar daca poate cu adevarat ii arde sa stea in pijama cu capul in perna.

 

Cand vorbesc de fericire, iubire si bucurie, ma refer la o stare continua, nedeterminata si neinfluentata de nimic din afara mea. Vorbesc despre o emotie frumoasa care curge continuu si umple totul, vindeca si incalzeste. Am citit despre ea, am vazut-o la altii din jurul meu, insa recunosc ca desi ravnita, nu am crezut niciodata ca o voi simti in toata fiinta mea si ca ma va tine. E atat de emotionant sa ma observ fericita dupa o viata in care nefericirea a fost o virtute si un piedestal. E atat de emotionant sa vad ca sunt mai presus de neputintele si necredintele fiintei mele pamantene. Caci ceva mai presus de Elena care merge acasa in fiecare seara, doarme 4-5 ore si a doua zi se intoarce la birou, este o alta Elena, care stie foarte bine ca fiecare mers acasa si fiecare somn si fiecare plecat de acasa este o experienta pretioasa, ca o picatura chinezeasca ce la un moment dat va umple un pahar care va avea sens si va face diferenta si pentru Elena cea care acum doar merge acasa, doarme si a doua zi se intoarce la birou.

 

Este emotionant sa simt cu adevarat ca niciodata nu am fost singura ci doar nu prea am stiut de mine. Este emotionant sa simt ca intr-adevar nu mai am nevoie de nimic si de nimeni pentru a fi cu adevarat fericita. Si asta nu inseamna ca nu imi doresc inca mult sa ma indragostesc cu totul de cineva, si eu sa fiu el si el sa fie eu, si amandoi unul. Insa de abia acum imi dau seama ca o astfel de relatie nu se poate naste din nevoie, suferinta, singuratate si durere…ci din bucurie si iubire in primul rand fata de propria persoana.  Caci nu poti iubi mai mult pe cineva decat te iubesti deja pe tine insuti.

 

Deci…ce ma fac eu acum? Am plans astazi de vreo trei ori de bucurie si recunostinta. E ceva ce nu poate fi pus in cuvinte care ma atinge profund si ma emotioneaza. Ce ma fac eu? TRAIESC…mai cu foc si mai intens, mai constient, mai impacat si mai increzator in mine si in alegerile mele.

 

Si inca mi-e greu, si inca sunt cu neputintele mele, si inca sunt cu fricile mele, si inca sunt cu greutatile si neajunsurile din viata mea. Nu, nu au disparut cu toata fericirea de care va vorbeam mai sus. Dar toate imi par acum firesti si necesare, ca niste lespezi pe care scrie “Pasul 1”, “Pasul 2”, “Pasul 3” si asa mai departe…Pana unde? Pana nicaieri si pretutindeni…caci nu prea conteaza destinatia  ci cum te petreci pana acolo.

 

Asa ca sunt cu adevarat fericita si traiesc!

 

Cu drag,
Iosicumini