Ei bine da…sunt cu adevarat fericita. Sunt atat de fericita incat nu ma pot stapani sa nu scriu despre asta. Sunt fericita atunci cand ascult o melodie frumoasa, atunci cand o cant la chitara cu “na-na-na”, sunt fericita cand mananc pipote de pui la cantina din colt, sunt fericita cand ascult colindele pe care le tot aud de cel putin 10 ani incoace, sunt fericita cand ajung la inot si-mi iese sau nu imi iese ceva, sunt fericita cand ajung acasa si ma asez in pat si focul palpaie in soba dupa ce mi-am ars mainile si m-am chinuit facand focul, sunt fericita cand vorbesc cu mama despre orice sau cand imi imbratisez cea mai buna prietena, sunt fericita cand imi iubesc cainele vagabond aciuat pe langa casa, sau cand merg in masina spre birou si imi beau cafeaua fierbinte in traficul infernal din Bucuresti…ce mai incolo si incoace…trebuie sa recunosc, n-am incotro, ca sunt fericita mai tot timpul si mai indiferent de ce fac, tot fericita raman. Si de aici se desprinde o intrebare…Eu ce ma fac, asa fericita?!
Nu, nu glumesc! Ce ma fac eu acum cu atata fericire pe capul meu?!
Stiu ca pare asa o nebunie sau un moft ce scriu eu acum, dar asa e. Am fost obisnuita de mica cu greul, cu nevoia, cu “descurcatul”, cu conflictele dintre “oamenii mari”, cu suferinte bagate sub pres, cu treburi de “oameni mari”, cu neputinte si frustrari. Stiu foarte bine cum sa le descurc, stiu cum sa le administrez de fapt cred ca m-am obisnuit cu ele. Insa obisnuinta aceasta a sapat in mine, si atunci cand am crezut ca m-am obisnuit mai mult cu greul, atunci a inceput sa doara cel mai rau. Asa rau, incat nu mai puteam baga prea multe sub pres nimic.
Si fiindca devenisem o femeie puternica si mai ales inteligenta, nu se cadea ca durerea sa iasa pe gura oricum, ci doar impachetata frumos in poleiala unui sarcasm mai mult tragic decat comic, aspru, morocanos, dar inteligent. Sarcasmul devenise semnatura mea, acel ceva care ma definea si ma facea dorita, glumeata si inteligenta, printre prietenii, colegii sau cei din familia mea. Si atunci cand o prietena draga mi-a spus, neamuzata de o glumita de-a mea, ca sarcasmul este masura unei dureri ascunse…m-am simtit zdruncinata din radacini caci fara sarcasmul meu aspru, glumet si inteligent…cine mai eram eu? Cu alte cuvinte, fara durere si chin…mai existam? Stiu, raspunsul pare simplu si evident, insa simterea concordanta nu a fost la fel de simpla si evidenta pentru mine la acel moment.
Mi-am dat seama acum, ca imi era mult mai la indemana sa ma descurc cu greul decat cu binele, cu chinul decat cu usurinta firescului din lucruri, cu iubirea decat cu sarcasmul si micile rautati, cu tristeatea decat cu bucuria. Nu stiu de ce, probabil e o mostenire ancestrala a chinului si suferintei si o ignoranta vinovata fata de fericire, iubire si bucurie. Si nu ma refer la fericiri de moment, trecatoare si efemere…adica la un shopping in mall, la o inghetata mare cu ciocolata, la o destrabalare la KFC sau la masina noua din parcare. Nu ma refer nici la iubiri nascute din nevoi, suferinte si atasamente bolnavicioase, cum personal, cred ca a fost tiparul si obisnuinta pana de curand. Nu ma refer nici la bucurii fortate de tipare ale societatii caci toata lumea “trebuie” sa fie fericita, sa cante, sa manance si sa danseze de Craciun si Revelion, chiar daca poate cu adevarat ii arde sa stea in pijama cu capul in perna.
Cand vorbesc de fericire, iubire si bucurie, ma refer la o stare continua, nedeterminata si neinfluentata de nimic din afara mea. Vorbesc despre o emotie frumoasa care curge continuu si umple totul, vindeca si incalzeste. Am citit despre ea, am vazut-o la altii din jurul meu, insa recunosc ca desi ravnita, nu am crezut niciodata ca o voi simti in toata fiinta mea si ca ma va tine. E atat de emotionant sa ma observ fericita dupa o viata in care nefericirea a fost o virtute si un piedestal. E atat de emotionant sa vad ca sunt mai presus de neputintele si necredintele fiintei mele pamantene. Caci ceva mai presus de Elena care merge acasa in fiecare seara, doarme 4-5 ore si a doua zi se intoarce la birou, este o alta Elena, care stie foarte bine ca fiecare mers acasa si fiecare somn si fiecare plecat de acasa este o experienta pretioasa, ca o picatura chinezeasca ce la un moment dat va umple un pahar care va avea sens si va face diferenta si pentru Elena cea care acum doar merge acasa, doarme si a doua zi se intoarce la birou.
Este emotionant sa simt cu adevarat ca niciodata nu am fost singura ci doar nu prea am stiut de mine. Este emotionant sa simt ca intr-adevar nu mai am nevoie de nimic si de nimeni pentru a fi cu adevarat fericita. Si asta nu inseamna ca nu imi doresc inca mult sa ma indragostesc cu totul de cineva, si eu sa fiu el si el sa fie eu, si amandoi unul. Insa de abia acum imi dau seama ca o astfel de relatie nu se poate naste din nevoie, suferinta, singuratate si durere…ci din bucurie si iubire in primul rand fata de propria persoana. Caci nu poti iubi mai mult pe cineva decat te iubesti deja pe tine insuti.
Deci…ce ma fac eu acum? Am plans astazi de vreo trei ori de bucurie si recunostinta. E ceva ce nu poate fi pus in cuvinte care ma atinge profund si ma emotioneaza. Ce ma fac eu? TRAIESC…mai cu foc si mai intens, mai constient, mai impacat si mai increzator in mine si in alegerile mele.
Si inca mi-e greu, si inca sunt cu neputintele mele, si inca sunt cu fricile mele, si inca sunt cu greutatile si neajunsurile din viata mea. Nu, nu au disparut cu toata fericirea de care va vorbeam mai sus. Dar toate imi par acum firesti si necesare, ca niste lespezi pe care scrie “Pasul 1”, “Pasul 2”, “Pasul 3” si asa mai departe…Pana unde? Pana nicaieri si pretutindeni…caci nu prea conteaza destinatia ci cum te petreci pana acolo.
Asa ca sunt cu adevarat fericita si traiesc!
Cu drag,
Iosicumini
Iosicumini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu