M-am trezit
de doua zile cu un sentiment puternic ca nu mai sunt in criza de timp. Asa
brusc! Desi am un program, nu ma grabesc niciodata si totusi ajung la timp, si
chiar mai devreme.
Am timp
dimineata sa imi beau toata cafeaua pe indelete, cat timp imi incalzesc fata la
soare si vantul imi bate in plete. Am timp si chef sa imi curat fata, sa
ma cremuiesc si sa imi aleg in tihna hainele cu care sa ma imbrac in ziua
aceea. Timpul nu mai e o grija, nu mai imi sta in coaste ca un profesor aspru
care imi aminteste de fiecare data cat de incapabila sunt si cum trebuie sa
incerc mai mult si mai bine. Nu...acum curge linistit in ritmul lui, si cumva,
fara eforturi, eu si el curgem impreuna, fara sa ii simt prezenta intr-un mod
vadit.
Si nu ma
refer nicicum la faptul ca inainte aveam multe de facut si nu aveam timp pentru
fiecare lucru in parte, nu! Ma surprindeam deseori trezindu-ma sambata,
duminica foarte devreme, chiar daca nu aveam niciun program, doar ca sa am timp
mai mult. Nu ma intrebati pentru ce ca nu am ajuns atat de departe atunci cu
intrebarile. Doar ca simteam ca nu am timp, ca totul trece prea repede, ca nu
am timp sa ma uit la mine, sa ma cremuiesc, sa ma plimb, sa ma misc, sa ma
intalnesc cu prietenii, sa citesc, sa pictez, sa cant, sa fac curat, sa merg la
cumparaturi, sa scriu, sa imi aranjez gradina, sa vopsesc terasa, sa tund
iarba, sa ma gandesc la un nou business, sa fac curat in pod, sa... Da' nici nu
mai conteaza, caci in fapt imi dau seama acum ca ceea ce imi lipsea era
asezarea dulce pe care o simt acum in mine. Simt ca orice se intampla in afara
mea e atat de stramt, limitat si trecator. Insa cand inchid ochii si ma uit
inauntru totul e perfect asa cum e, totul are o rezolvare, totul curge, totul e
fix la timp, fiindca chiar si timpul e in timp.
E ca si
cand ai stat toata ziua pe afara incercand sa aduni niste vrescuri sa pui de un
foc sa te incalzesti, insa vreascurile erau umede, chibriturile la fel, hartia
prea putina, vantul puternic, ba s-a mai pus si pe nins si ti-a intrat deja apa
in bocanci... Si cineva iti zice "Da' de ce nu intri in casa la cadura si
te chinui asa pe afara!" si nu prea intelegi ce zice, care casa, unde,
care caldura...Il faci nebun, si iti continui treaba caci iti e foarte frig.
Mai vine un nene pe strada si iti zice acelasi lucru. Incepi sa te uiti in jur,
ca tu habar n-ai sa fie nicio casa prin jur, dar daca oamenii astia insista ca
ei o vad... Si parca prin ceata inghetata vezi la nici 10 metri de tine, ca
prin vis, streasina unei case. Si te apropii, si te apropii, si ajungi la
usa... E casa ta si parca nu, si astfel nu prea indraznesti sa intri. Lumina e
aprinsa, focul arde in soba si ceaiul e fierbinte in cana de pe masa.
Stai cu promoroaca la nas pana cand, picioarele prea inghetate te fac sa treci
peste orice jena, si sa intri cu orice risc. Miroase a scortisoara. Te
descalti, intri, si incepi sa strigi dupa cineva. Nimeni. Cu cat strigi parca
iti aduci aminte ca aveai si tu o casa fix la fel. Uite, parca aici langa soba
era o paturica si niste sosete de lana. Surpriza e si mai mare, cand le gasesti
fix acolo. Atunci iti trazneste ideea ca asta ar putea fi casa ta, da ceva te-a
lovit in freza afara si ai uitat de ea... stateai cu vreascurile alea ude sa le
aprinzi. Si uite asa, stai acasa la tine, cu un ceai in mana, cu picioarele
lipite de buza sobei si te simti fericit. Nu mai conteaza atunci absolut nimic
altceva, decat caldura, pacea, linistea si iubirea domolita care danseaza in ritmul
focului din soba. Si atunci ai timp...
Acum am
timp, sa ma uit dupa mine, sa ma uit din mine, sa ma uit la mine, sa ma uit in
jurul meu si am timp chiar sa vad, si chiar sa aud si chiar sa simt. Acum am
timp sa nu am timp...
