Pune-ti o dorinta!

 

La inceputul anului va invitam sa imi transmiteti un comentariu de-al vostru despre ce va doriti sa se implineasca in acest an, in incercarea de a ne creiona in mod colectiv un an mai bun, mai prolific, mai fericit, pentru noi toti.

 

Am primit cateva comentarii, si le multumesc mult celor care au dat curs invitatiei mele, si si-au impartasit dorintele cu mine, si implicit cu voi, cei ce cititi aceste randuri. Le multumesc totodata si celor care au citit invitatia mea, si cred sincer, ca desi nu au ales sa impartaseasca dorintele intr-un mod public, macar pentru cateva minute si-au plasmuit ceva frumos pentru ei, pentru cei dragi, in anul pe care il traim. Le multumesc si celor care chiar daca nu au citit mesajul meu, si-au permis sa viseze, in intimitatea sufletului lor, ceva frumos si bun.

 

Si in acest context, ma gandeam cum ar fi sa fac o pledoarie pentru adoptarea la scara cat mai larga a gandului bun, a visului viu, a proiectului de viitor, care sa prinda viata tot mai des, si mai fervent, in mintea si in inima tot mai treaza a fiecaruia dintre noi, si-apoi, intr-un viitor nu prea indepartat, sa ajunga sa ne bucure viata de zi cu zi.

 

Cred ca suntem un popor caruia in permanenta i s-a rastit ca nu e bun de nimic, ca nu poate, ca nu face, ca nu vrea, ca se teme, ca e las, ca nu se asuma, ca e sarac, ca e urat, ca e furat, ca e prostanac, ca se poarta urat cu copii sai, ca se poarta urat cu minoritatile sale, ca este corupt, ca nu este vizionar, ca se lasa prea des dus de nas...si cred ca e suficient sa ma uit la doua talk-show-uri, pentru a putea continua lista cu usurinta inca mult timp de acum incolo.

 

Suntem o mana de oameni adunati intr-o tara minunata carora li s-a luat optimismul, puterea de-a visa, si mai ales puterea de a crede in visele lor. Consideram bascalia o arta, si sarcasmul o religie. Stim foarte bine cum sa ne justificam greselile si prea putin cum sa avem curajul de a ni le asuma, atunci cand e cazul. Ne e frica. De cine?...De toti ceilalti din jurul nostru, subminandu-ne propria noastra putere in fiecare zi, cu fiecare "nu" pe care mintea noastra i-l da unui vis de-al nostru, cu fiecare drum batatorit si anost, dar sigur, pe care il alegem in fiecare zi, in dauna insecuritatii realizarii unui vis.

 

Cred ca ne-am invatat prea tare sa traim la voia intamplarii, si sa ii multumim mai apoi Domnului ca intamplarea ne-a fost benefica, sau din contra, eventual sa gasim un tap ispasitor pentru ceea ce nu ni se intampla. Cred ca din pacate, consideram mult mai sigur si mai comod sa ne uitam la televizor si sa ii lasam pe altii sa decida in locul nostru. Nu mai avem incredere in noi, si de abia asteptam sa gasim o persoana de care sa ne agatam, financiar, emotional, profesional ... asa, pe furis, si apoi sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic.

 

Si cu toate astea, cred ca multe se pot rezolva, incepand, fiecare pentru el, sa visam si sa actionam. Si ca sa nu ramana cai verzi pe pereti, ci lucruri autentice, reale si benefice, ar trebui sa insotim visul de un gest consecvent, mai mic sau mai amplu, dupa situatie si posibilitati, in sensul materializarii visului in cauza.

Si da, cred ca, nu are de ce sa ne fie frica sa visam la teme generoase de origine john lennoniana, de genul pacii universale si fraternitatii umane. Sunt unul dintre aceia care cred ca este posibil un Pamant mai curat, prin faptul ca nu arunc peturi si gunoaie la voia intamplarii . Cred ca tocmai prin faptul ca fiecare dintre noi le consideram niste vise intangibil de naive, ele isi pierd din putere si din efectivitate intr-un viitor apropiat.

 

Nu ne costa mare lucru ca in fiecare seara, intre drumul de la spalatul pe dinti si pana la coltul patului, sa visam la ceva frumos si bun. Si mai mult decat atat, ne costa si mai putin, sa punem pariu cu noi insine, ca dragul de Pascal, ca visul nostru e posibil. Si apoi, cu optimism viu in suflet sa alimentam in fiecare zi visul nostru, la inceput firav si neincrezator. Sa vorbim despre el, sa ne zbatem pentru el, sa ne bucuram cand intalnim si altii, cu vise asemanatoare cu ale noastre si sa incepem sa facem pas dupa pas, spre el.

 

Cred ca o putere extraordinara asteapta sa fie redescoperita si trezita in fiecare dintre noi, o putere care sa ne faca mai buni, mai curajosi, mai putin fricosi, mai senini, mai limpezi, mai profunzi, mai autentici, mai aproape, mai fericiti.

 

 

Asa ca fuga la spalat pe dinti...si apoi nu uitati sa visati! Urmeaza si urmatorii pasi pe care cu indrazneala si curaj trebuie sa ii facem tot mai ferm si mai drepti de spate.

 

Cand ai fost ultima data liber?

Nu am mai scris ceva cursiv de mult timp; adica ceva cu inceput, sfarsit si care sa nu aiba un fals iz pedagogic. Imi displac profund scriiturile care au impanzit Facebook-ul, cu sfaturi despre cum sa fii fericit si alte cele, spuse asa...intr-o doara, cu aceeasi lejeritate si degajare ca atunci cand ai recomanda cuiva o "ploaie" de patrunjel pe deasupra supei de pui.

Astfel incat, incercand sa scriu doar despre lucrurile si emotiile care mie mi-au trecut prin fata ochilor si care mi-au incercat circumvolutiunile inimii din dotare, am ajuns sa scriu despre libertate.

 

Cand vorbesc de libertate nu ma refer la nevoia de anarhie, ci la acea stare de tihna interioara in care esti capabil sa actionezi asa cum simti ca e mai bine pentru tine. Ma refer deci, la libertatea de trai fara a o face din obligatie fata de ceva sau cineva; ma refer la libertatea de a gandi profund lucrurile care te inconjoara si ti se intampla si oportunitatea de a le impartasi cu oameni asemanatori, nu doar morfologic, tie; ma refer la libertatea de a opta sincer si autentic in fiecare zi, fara frica de-a fi respins, fara frica de-a rani pe cineva drag, fara frica de a pierde.

 

Citesc de ceva timp, o colectie de carti scrise de un rus, Vladimir Megre, despre filosofia de viata infatisata lui de catre o femeie deosebita, Anastasia. Deosebita fiindca Anastasia traieste singura in taigaua siberiana, imbracata lejer, mancand fructe uscate, ierburi si nucsoare de cedru, si cel mai important, in totala comuniune cu ea insasi, cu natura, Pamantul si Universul. Suna pretentios, stiu!

 

Si tocmai de aceea, recunosc ca in primele pagini ale primului volum, ma gandeam ca nu poate fi adevarat tot ceea ce scria Megre in cartea sa. Totusi, fiecare rand in plus, imi contura o realitate noua si cat se poate de plauzibila. Apoi mi-am dat seama ca nu am fost obisnuita sa gandesc si altfel, si de aceea orice e pe langa realitatea traita de mine in fiecare zi, e socant si putin plauzibil.

 

Intrebata Anastasia printre altele, daca poate prevesti viitorul, ea raspunde intr-un mod deloc suprinzator poate, ca viitorul este construit de noi toti si de fiecare in parte, prin intermediul gandurilor noastre.

 

Asadar, temerile noastre de viitor, in fapt creaza un viitor de care ne va fi frica atunci cand viitorul de acum, va fi prezentul de maine. Si tot asa...pana cand, surpriza...inchidem ochisorii si ne luam "La revedere!", sau dupa posibilitati, plecam fara prea multe politeturi, din viata. Ce se intampla dupa?

 

In acest context, trebuie sa amintesc despre cum mi-a deschis ochii o veche prietena din generala, plecata de ceva timp dintre noi, si cu care m-am "trezit" pe neasteptate in vis, saptamana trecuta. Stiu ca pare ca m-am uitat prea mult la emisiunile cu fantome si medium pe Discovery, insa merita retinut ce imi spunea prietena mea in vis. Si anume, ca oamenii se asteapta ca o data ajunsi in "ceruri" toate problemele nerezolvate in lumea asta, sa se rezolve ca prin farmec acolo, sau macar printr-o bataie de aripi de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte. Or surpriza din nou...Lumea de sus nu poate interveni in lumea asta de jos...sau cu alte cuvinte, ca sa nu devenim prea ezoterici dintr-o data, acolo desi stii ce-ar fi bine  sa faci aici, de acolo nu mai poti face; doar daca renuntand din nou la aripile de inger grasunel, dragalas si cu carlionti pe frunte, te scobori  inca o data pe Pamant, cu speranta ca de data asta nu vei uita ce stiai odata cand erai acolo sus si te uitai in jos, intelept si totodata neputincios.

 

Si cu toate astea, o data ajunsi si traind viata pe care o traim, intram de buna-voie si nesiliti de nimeni si totodata impinsi pe muteste de toata lumea, in cercuri vicioase care mai de care; apoi ne invartim in ele, pana cand buimaciti, dintr-un egoism solidar, punem si noi umarul, tot cu lumina inchisa si tot pe tacute, si asa cum am fost impinsi, impingem si noi pe altii in aceleasi cercuri vicioase, triste si frustrante.

 

Atunci da... ni se pare socant de-a dreptul cand cineva, cum e romanca ce traieste acum intr-o padure din Norvegia cu sotul si copilul ei, sau Anastasia de care vorbeam mai sus, traiesc liber si autosuficient cu fructe uscate, ciuperci, descoperindu-se pe sine, si bucandu-se de sine si de tot ce-i inconjoara.

 

Iar pe de alta parte, nu ni se pare deloc socant, cum noi, cu casa, masina, plasma, o vacanta de vara si una de iarna, un Ipad, multi pantofi, gentute si rochitele, ne trezim in fiecare luni dimineata cu nostalgia dupa-amiezii de vineri, ca suntem nemultumiti mai tot timpul, si intrebati de ce nu optam pentru altceva, avem intotdeauna un raspuns pe masura care sa ne puna la adapostul caldut al justificarii..."Asa sunt eu, nu pot face altceva decat asta! Eu asa sunt iar la varta asta (aprox.30-35 ani!) nu ma mai schimb." sau "Am credit la casa, am nevasta si copii. Dupa ce termin cu creditul (peste alti 25 ani!) o sa schimb ceva." Si in tot timpul asta, traim nefericiti, impovarati de propriile nazuinte absurde si fara noima, traim prizonieri ai propriilor iluzii de fericire.

 

Si atunci ma-ntreb si va intreb...cand ai fost ultima data liber? Cand ai ales ultima oara altceva fiindca asa ai simtit ca e corect fata de tine sa o faci; cand ai vorbit, fiindca ai simtit ca trebuie sa vorbesti; cand ai plecat fiindca ai simtit ca locul tau nu mai e acolo...si toate astea fara sa iti fie frica.

 

Cred ca e nevoie sa constientizam faptul ca ne traim viata noastra si nu pe a altora, astfel incat, fiecare moment e important, nu doar weekendul sau seara-n care Steaua a invins-o providential pe Chelsea. Fiecarei clipe si fiecarei respiratii de-ale noastre ii datoram responsabilitate, asumare si libertate.

 

 

 

 

 

CTRL+N

 

B.K.Punekar

De cateva zile incoace, un nod de ace staruie sa ramana in pieptul meu si o suta (minim!) de griji fac concurs care sa intre prima pe capul meu. Incerc cat mai managericesc posibil sa le rezolv, planific si sa le aranjez autoritar intr-o ordine fireasca, cel putin mie. Si cu toate astea, apar lucruri care nu pot fi rezolvate, cel putin nu pe loc, oameni dragi mie, care in ciuda faptului ca fac greseli ostentative, nu se schimba, cel putin nu pe loc, si in final, situatii in care ma aflu, intr-un mod inconfortabil mie, dar pe care nu le pot schimba, cel putin ... nu pe loc. Si atunci intervine teama, care ma incremeneste, ma incatuseaza si ma pune la colt, umila si pierduta.

 

Am crezut ca este o chestiune personala, la inceput, data de noul ciclu cosmic, de sfarsitul de an contabil, de nazuintele mele spirituale inalte sau pur si simplu de vreme. Insa stand de vorba cu cei din jurul meu, am ajuns la concluzia ca e o stare generala care ne stapaneste, pe fiecare in parte, si pe fiecare intr-un alt fel, cu aceleasi efecte insa in final. Unii incearca sa iasa din ea ignorand totul si dand toata vina pe un Dumnezeu orb si nedrept , altii o inneaca in certuri conjugale, altii in lectura, joaca cu copilul/copii, in gatit sau intr-un somn profund de weekend.

 

Astfel incat cred ca e util pentru multi, cele cateva concluzii la care am ajuns cu privire la situatia aceasta, macar ca o alinare de ordin mental, ca nimeni nu e scutit de la o asemenea trecere.

 

Si asa ajung abrupt la tema centrala a acestui eseu: controlul si nevoia de a controla. Cand eram mica auzeam des ca "Suntem o tara de sefi!", astfel incat acum inclin sa cred ca e adevarat. Iata de ce...

 

Suntem crescuti de mici in spritul microuniversului pe care esti liber sa ti-l creezi singur, sa ti-l planifici si sa ti-l dirijezi si controlezi, dupa cum iti dicteaza mentalul si responsabilitatile de tot felul pe care le aduni dibace cu timpul. Ni se creaza falsa reprezentare, ca noi am fi singurii stapani absoluti ai existentei noastre. A...da, si Dumnezeu! Dar care, cel putin pentru mine, nu a avut la acel moment o reprezentare veritabila si imanenta in care sa cred cu adevarat.

 

Mergem la scoala, acolo unde daca inveti iei note bune, premii, coronite si burse. Apoi, brusc invatatul nu mai e reteta sigura de reusita, apar si alte variabile in functie de care se invarte microuniversul tau. Costumul scrobit, abilitatile de comunicare, modul in care in 5 minute resusesti sau nu sa te faci placut celorlalti, solutiile pe care miraculos trebuie sa le scoti din palarie in situatii extreme, competitia cu altii, mai buni, sau doar, mai influenti decat tine, toate nu mai depind in totalitate de tine si te supun inererent...surprizelor.

 

Evident ca microuniversul fiecaruia din copilarie trebuie completat in mod firesc si cu o relatie frumoasa  cu un barbat/femeie dupa caz, apoi cu o familie si cu copii.  Fiindca o relatie inseamna in final o intrepatrundere a doua microuniversuri, va puteti inchipui ca fiecare va incerca, inconstient, sa slefuiasca microuniversul celuilalt pentru a-l absorbi intr-al sau. Cateodata slefuitul e unul de suprafata si reciproc, si atunci rezultatul e o familie fericita, insa cateodata macar unul dintre parteneri incepe sa taie grobian cu fierastraul si sa intre cu barosul in microuniversul celuilalt, si totul se duce de rapa.

 

Simtim nevoia sa schimbam pe cei din jurul nostru dupa propriile tipare, stereotipuri si credinte tot din nevoia de a controla si de a face familiar microuniversului nostru, oamenii si lucrurile din jur.

 

Si cu toate astea, daca stam bine sa reflectam la aceasta nevoie de control, ajungem destul de facil la ideea ca aceasta nevoie de control nu este decat o himera care ne ajuta intr-un mod fictiv si fantomatic sa ne tinem in picioare, in lipsa altor carje.

 

Eu una am descoperit un altfel de sprijin, de ordin spiritual, care ma motiveaza, ma inspira si ma tine in picioare in fiecare zi. Este un ajutor neconditionat pe care il primesti, insa doar sub conditia sa il ceri in mod veritabil si constient. Or, in masura in care soliciti un ajutor, nu inseamna oare ca renunti implicit, un pic cate un pic la nevoia intrinseca de control? Nu inseamna oare ca nu suntem singuri in univers si ca existenta noastra nu este un vector ce depinde in mod irevocabil doar de intentiile si dorintele noastre?

 

Imi veti contrargumenta amintindu-mi de "liberul arbitru" atat de discutat, si care reprezinta una dintre legile primordiale ale umanitatii incepand de la Adam si Eva.

 

Ei bine, da, pot fi de acord, insa doar pe jumatate sau chiar 90%, atat cat ar reprezenta si liberul arbitru in viata noastra. Personal cred ca exista mai multe niveluri ale liberului arbitru si prin urmare al controlului pe care il putem aplica noua si celor din jurul nostru. Un liber arbitru individual al microuniversului fiecaruia, apoi un liber arbitru al unui grup, din care devii parte, ca efect al nevoii de afiliere si recunoastere, apoi un liber arbitru al umanitatii, si tot asa...

 

Cred ca intotdeauna exista acolo o bucatica ce nu poate fi controlata, ce nu poate fi cunoscuta pe de-a-ntregul, ce nu poate fi teoretizata sau subjugata in vreun fel mentalului nostru, individual sau colectiv. Acea bucatica ce in economia cantitativa a microuniversului nostru poate insemna infim, insa care calitativ poate schimba in mod inexplicabil, la orice moment si in mod ireversibil la 180 grade... tot.

 

Si atunci cand ajungem la concluzia ca oricate eforturi am face, si oricate diligente am depune suntem in mod inerent supusi schimbarii din afara noastra, la care trebuie doar sa ne adaptam si sa o traim in continuare, parca nevoia de control de la inceput devine din ce in ce mai inutila si voalata.

 

Cum controlul este o carja cu care suntem educati de mici sa o avem in permanenta la noi, fara ea ne-am prabusi. Si totusi, pentru a evita prabusirea, trebuie ca la un moment dat in toata aceasta bucatarie a transformarilor de tot felul sa intervina credinta si increderea. In ce anume? In oamenii buni de langa noi, in oamenii buni care nu mai sunt langa noi, in toata imaterialitatea care ne impinge in mod intuitiv si inexplicabil sa spunem "Doamne ajuta!" inainte de un examen, sau "Tatal nostru" inainte de culcare si in tot acest univers care ni se pare firesc sa ni se daruiasca in fiecare zi, si la care evitam sa ne gandim in profunzime.

 

Asa ca fie ce-o fi! Astept, nu neaparat cu nerabdare recunosc, insa cu un soi de curiozitate, sensul nou in care vietile noastre se vor insirui.

 

Apasati deci cu incredere CTRL+N! Cred ca o noua usa ni se va deschide fiecaruia dintre noi spre o viata mai luminoasa si mai tihnita. Asa cred eu...

 

 

 

 

 

Voi incepe cu o recunoastere a faptului ca CTRL-N este marca unei asociatii culturale care face lucruri minunate intr-ale scrisului de toate felurile si in toate formele si nu numai. Totusi, sper sa nu se supere nimeni ca voi folosi pentru 10 minute si intr-un sens analogic acest mult mai faimos CTRL-N decat eseul meu. Cu multumiri!

To do list ...for/begining with 2013

I wanted to write this essay on 31st December 2012, and to call it "Inventory for the Next Day". However, as an inspired title does not save the day, and my to do list was rooming around within me and somewhere around me, I postponed the writing for the next day, then for the 2nd January, and so on until now.

 

What I adore (and it's not a big word) around holidays is that delicate wind of innocence and precious ingenuity which surrounds everyone who lets himself surrounded, independently of age, financial potential, if man or woman, if single, married, or a passionate lover, widow, left alone or just secretly in love with someone. Everyone wishes something good and constructive for the year which begins, everyone sketches out at least mentally a short or a long list, a simple or an elaborate one full of wishes and projects...

 

And because this innocence and ingenuity brings us together with the universe and the divinity in a subtle way, without any bells ringing or spectacular fanfares, for this beginning of the new year I wish to celebrate  this solidarity of us and to write about our wishes for the year 2013, attempting to tailor make, us alone, the year that comes...

 

Thus, I invite you to take the challenge and to leave me a comment with ONE wish of yours for the year 2013. The next essay shall comprise all these wishes and shall be totally dedicated to you. The challenge shall begin today and I would like to write the essay next weekend, so that I'm waiting your comments. Please give it forward to those who anonymously or not, would like to share with us their wishes for 2013.

 

This is a translation of my few lines written in Romanian bellow, for those amazing non-Romanian speaking friends that I am lucky to have and who, no matter how enlightening Google Translate is, do not succeed to fully understand the message.

 

I shall begin as a good host that I am...

 

For the year 2013, I wish to love even more than I did last year, to be more courageous and without fears, to help more and to help more wisely than last year, to have more faith, wise and understanding of things and people.

Thank you,
Iosicumini

"De facut" ...in(cepand cu) 2013

Mi-am dorit sa scriu eseul acesta intai pe 31 decembrie 2012, si sa-l numesc scurt "Inventar pentru a doua zi". Dar cum un titlu inspirat nu e totul, iar lista prioritatilor mele pentru 2013 inca se invartea browninan undeva in si pe langa mine, am amanat momentul pentru 1 ianuarie 2013. L-am amanat apoi pentru 2 ianuarie, si tot asa, astfel incat iata ca de abia astazi m-am asezat sa scriu despre asta.

 

Ceea ce ador (fara a fi un cuvant prea mare) in apropierea sarbatorilor, este vanticelul de inocenta si ingenuitate pretioasa care cuprinde pe oricine se lasa cuprins de el, indiferent de varsta, potential financiar, de e barbat ori femeie, de e singur, casatorit, intr-un amantlic pasional, vaduv, parasit sau doar indragostit/a de cineva. Toata lumea isi doreste ceva bun si constructiv pentru anul ce incepe, toata lumea isi creioneaza macar mental o lista mai scurta sau mai lunga, mai simpla sau mai elaborata, de dorinte si proiecte.

 

Si tocmai fiindca aceasta inocenta si ingenuitate ne apropie de univers si divinitate intr-un mod subtil, fara "tras de clopote" si fanfare spectaculoase, pentru inceput de an mi-as dori sa celebrez tocmai aceasta solidaritate a noastra si sa scriu despre dorintele noastre pentru anul 2013, in incercarea de a ne croi singurei anul ce va sa vie.

 

Prin urmare, va lansez provocarea de a-mi lasa cate un comment cu o dorinta de-a voastra pentru anul 2013. Eseul urmator va cuprinde toate aceste dorinte si va va fi dedicat in totalitate. Provocarea incepe astazi, iar eseul mi-as dori sa il scriu weekendul viitor asa ca astept comment-urile voastre. Va rog sa dati mai departe si celor care in mod anonim sau nu, ar dori sa-si impartaseasca dorintele pentru 2013 cu noi.

 

Voi traduce cele catea randuri si in engleza pentru toti ceilalti prieteni care oricat ar fi de salvator Google Translate, nu reusesc sa inteleaga mesajul pe de-a-ntregul.

 

Voi incepe eu, ca o gazda care ma aflu...

 

Pentru anul 2013 imi doresc sa iubesc si mai mult decat am iubit anul trecut, sa fiu mai curajoasa si mai fara frici si temeri, sa ajut mai mult si mai intelept decat anul trecut, sa am mai multa incredere, intelepciune si intelegere a lucrurilor si oamenilor din jurul meu.

 

 

Multumesc,
Iosicumini

Nonutopie de Craciun

 

Astazi e prima zi de Craciun, si e bine. Dar cum "binele" e subiectiv si se afla intr-o dinamica direct proportionala cu dinamica trasformarilor fiecaruia dintre noi, si "binele" meu s-a transformat in toti acesti ani o data cu mine.

 

Mergeam aseara la colindat, nu casele vecinilor si prietenilor, ci a strazilor din imprejurimea casei bunicilor mei unde mi-am petrecut Craciunul. Am vazut inca grupuri de copii, care mai mari care mai mici, care mai nevoiasi, care in deplinatatea potentelor financiare...colindand, nu ca mine, observand de la distanta, ci intrand sovaielnic in fiecare curte si strigand curajos "Primiti cu colinda?".

 

Cei mai multi mergeau bucurosi si plini de insemnatatea momentului. E drept ca tot acest ritual a capatat si o latura recompensatorie "in numerar" un pic diferita de invitatia strabunicilor nostri la colaci, mere si nuci. Dar pana una alta si noi ne-am transformat in fiinte care mai "corporatiste" ca altele, care si-au diluat relatia directa cu natura, pamantul si ofrandele acestuia, si care s-au apropiat tot mai mult de "cash-flow" si beneficiile sale. Nu e un repros ci doar o punctare a unei transformari, pana la urma firesti, ai carei rezultate suntem noi si copii pe care i-am vazut eu aseara la colindat.

 

Ceea ce m-a bucurat enorm a fost un soi de firesc insotit de autenticitate si bucurie pe care le-am regasit cu ocazia acestui Craciun, prin prisma colindatorilor dar si a gazdelor, deopotriva. Astfel, colindatorii cantau toate cele patru strofe ale "O ce veste minunata!", cuvintele erau rotunjite corect, si spuse pe rand fara nici urma de graba; gazdele stateau alineate in usa, zgribulind de frig, zambind nostalgic cu ochii vibrand luminosi si murmurand usor din buze pe alocuri versuri pe care si le aminteau. La final, bucuria era autentica si de o parte si de alta, colindatorii cereau suplimentar un pahar de apa, si voiniceste o porneau multumiti spre alte curti.

 

Trecand de casele din cartier, am ajuns la magazinul de "cosmetice, detergenti si alte sosete" pe unde in orasul bunicilor mei trece Mosul pe ultima suta de metri in ajunul Craciunului. In magazine domnea un aer subtil de calm si cumpatare. Cadourile nu mai erau luate la metru, cu dezinteres si lacomie dizgratioasa ci cu chibzuiala inteleapta dupa nevoile si dorintele destinatarilor cadourilor. Langa, la magazinul  "fructe si legume" vanzatoarea era insarcinata in luna a 8-a si imi zambea larg cantarindu-mi 1 kg de lamai in ajunul Craciunului cu aceeasi bucurie cu care mi-ar fi oferit o turta dulce in fata sobei calde de acasa, fara urma de oboseala, nemultumire sau frustrare.

 

De Craciun, intalnirile mele au fost firesti, sincere si autentice, fara "Jingle Bells" de fatada si dialoguri formale langa brad cu Mosu, in care ne minteam deliberat reciproc cu zambetul pe buze. De data asta, s-au spus unele lucruri, si s-au iertat altele, ne-am bucurat impreuna pentru cele nou descoperite unul in celalt dupa ce am dat poleiala si barba, cu care m-am multumit ani de-a randul, la o parte.

 

Asadar, ceea ce nu demult as fi numit-o ingaduitor drept o utopie dragalasa, astazi pot sa ma mandresc ca am trait-o si simtit-o direct, chiar de Craciun, ca un basm rescris doar pentru mine in 2012.

 

Asa ca va urez Craciun fericit tuturor...si sa va simtiti asa cum stiti voi de bine!

 

Iosicumini

 

 

 

Cu ocazia sfarsitului lumii

E o seara frumoasa de iarna, cu zapada pe pervaz, lumanari aprinse peste tot, biscuiti cu scortisoara si ghimbir pe masa, brad in coltul camerei si betisoare parfumate cu santal si iasomie...e numai bine in casa si imi incerc pufosenia pijamalei primite de la mama de Craciun, cu anticipatie. Am o cana mare cu ceai in dreapta mea si laptopul in brate in fotoliul meu "creator"...Si ce fac eu?...Ei bine da, astept curioasa, ca atunci cand il pandeam pe Mosu dupa fotoliul din sufragerie, sfarsitul lumii.

 

Cum mi-l inchipui eu? ...In primul rand mi-l inchipui ca un moment al bilantului, care de obicei venea pe branci si usor buimacit de carnati, toba, slaninuta, piftie si sarmale, undeva spre sfarsitul anului si atingea apogeul de 2 ianuarie cand trecea oboseala revelionului si dadea buzna nevoia de-a avea totul sub control, atent planificat pentru anul care tocmai a inceput sa ticaie. Si cu toate astea este un bilant un pic altfel. E un bilant al vietii intregi.

 

Ati incercat vreodata exercitiul macar, de-a va rezuma viata in 2, hai maxim 4, cadre de film? Ce ati alege din multitudinea de cadre de care ati fi mandri. Cum ar arata acest bilant al vietii voastre cu iz de publicitate de sarbatori? Ce credeti ca ati lua cu voi, daca ar fi ca maine sa fie sfarsitul lumii?

 

Si pentru prima data in viata mea nu m-a cuprins teama de disparitie, de moarte si de ruptura si am mers cu exercitiul mai departe, mai luand o gura din ceaiul inca aburind de langa mine.

 

Cred ca viata mea (cel putin cea de pana acum) ar incapea nici in 4, si nici in 2, ba chiar indraznesc sa o inghesui artistic si suprarealist, intr-un singur cadru.

 

L-as vedea in alb si bleu-pastel si roz, neaparat roz.

 

In mijloc ar fi mama si langa ea toti oamenii dragi pe care i-am intalnit in viata asta:

• fie ca fac parte din familie, fie ca i-am intalnit pe parcurs si ne-am imprietenit;
• fie ca mi-au fost dragi din prima, ca si cand ne-am fi cunoscut deja de ere intregi, fie daca la inceput au racait in mine ca un traforaj, si in final mi-au reamintit iertarea, iubirea neconditionata, abandonul judecatilor de valoare in privinta altora si in final, tacerea inteleapta si ascultatul de sine;
• fie ca i-am cunoscut, fie ca doar le-am simtit prezenta de la departare si le-am intalnit privirea in treacat;
• fie ca i-am tinut in brate, fie ca m-au tinut ei pe mine in brate;
• fie ca i-am sfatuit pana am invatat sa tac si sa accept alegerile lor, fie ca am fost sfatuita, sustinuta, investita cu increderea lor, tinuta de mana pe alocuri si imbratisata cu drag;
• fie ca ii mai vad inca in jurul meu, sau ca doar le simt prezenta calda, fireasca si suava langa mine;

 

In mijlocul lor, purtata ca un star-rock de multimea aceasta, as fi eu. Imbracata intr-o rochie alba, vaporoasa din matase, cu picioarele goale si parul plimbat incet de vantul adiind doar. Din inima mea ar iesi o raza stralucitoare cu un spectru nemaipomenit, ca un tunel de lumina, care s-ar inalta spre cer. A...si da, desi nu se vede nimic, in acel cadru as simti ca Cineva acolo sus zambeste si se bucura. Astfel incat, ma gandesc ce norocoasa ma aflu, ce fericita ma simt si ce iubita sunt.

 

Si daca e asa, inseamna ca poate doar O lume se va sfarsi in seara asta, si o alta se va naste maine, cu noi in ea, in care fiecare sa aiba parte de o baie de multime ca cea din tabloul pe care vi-l descriam stangaci mai sus.

 

Un biscuit cu scortisoara si ultimele doua guri de ceai. Acum cred ca sunt gata!