Domn onorabil, singur, fara obligatii, caut suflet pereche

Recent am cunoscut un domn onorabil din toate punctele de vedere, dar singur. Era un domn care le avea pe toate si cu toate astea, nimic. Spun asta, nu din vocea de femeie romantica crescuta "pe aripile vantului", ci prin prisma faptului ca ascultandu-l, imi dadeam seama, ca era singurul lucru care il preocupa cu adevarat. Cum sa-si gaseasca "sufletul pereche" si sa aiba o relatie frumoasa "din toate punctele de vedere".

Prin ochii unei femei singure ca mine, singuratatea domnului onorabil, putea ingrozitor, a suflet necrozat inainte de vreme, a bube purulente cu radacini adanci in nevoia de a se agata, de a se ascunde dupa altii, de a-si nega propriile impotente. Toate astea ii subminau fatis masculinitatea si sapau ziduri tot mai adanci in jurul lui. Ciudat a fost ca refuza vehement orice  invitatie la a se vedea pe el, cu toate neajunsurile si bubele. Justifica intruna nevoia lui de a fi cu cineva, si nu de a se descoperi pe sine. "Suntem oameni normali, nu sihastri!"

Toata aceasta intalnire, mi-a clarificat in suflet tema singuratatii si a sufletului pereche. Nici eu nu l-am gasit inca, asa ca nu pot sa spun ca am o expertiza in domeniu care sa ma recomande pentru expuneri cu tenta didactica pe acest subiect. Si cu toate astea...

Sunt una dintre persoanele acelea care in viata au fost mai mult pe cont propriu, decat intr-o relatie cu cineva. Am invatat sa imi car singura cumparaturile, sa imi deschid singura usa, sa ma incalzesc singura seara in pat sub plapuma si sa imi fac singura cafeaua dimineata . Am trecut insa prin etapa in care credeam ca nu ar trebui sa fac toate astea singura, si am cautat cu disperare "pe cineva" care sa faca toate lucrurile astea cu mine si pentru mine, si mai ales, care sa ma iubeasca. Insa, nimic nu se lega asa  cum imi doream eu, si ce se lega se dezlega cu usurinta.

 

Am inceput atunci  sa merg la preot "sa-mi dezlege cununiile", sa citesc acatistul Sf. Ciprian izbavitorul de farmece, acatistul Sf. Nicolae ajutatorul femeilor necasatorite, Paraclisul Maicii Domnului si in cele din urma, sa merg chiar la un faimos clar-vazator. Simteam ca sunt singura  fiindca ceva nu se leaga.

 

Asa am ajuns rapid de la clar-vazator la psihoterapeut, care in timp mi-a devenit cea mai buna prietena. Asta fiindca ea m-a facut sa inteleg pentru prima data ca singuratatea mea pute rau. Pute fiindca ascunde suferinte vechi, neiertari, manii, furii, orgolii, culpabilizari, victimizari si autoculpabilizari si tot felul de puroaie care in timp ajung sa iti putrezeasca sufletul, si sa puta. Am inteles atunci ca ce se afla in tine, se afla si se reflecta si in jurul tau.

 

Si pentru prima data in viata mea stiam ce am de facut. Sa ma descopar, sa ma vad, sa iert, sa uit, sa fac curat dupa mine, sa ma impac cu mine si cu viata mea, sa ma descopar din nou, din ce in ce mai profund, sa traiesc, sa ma bucur, si asta eu cu mine. Am inteles ca nu trebuia sa astept "pe cineva" pentru a fi fericita.

 

Acum dupa ce a trecut ceva timp de cand m-am pus inapoi pe sensul firesc, spre mine si in mine, imi dau seama ca drumul acesta nu are sfarsit. Sunt uimita sa descopar lucruri absolut noi despre mine in fiecare zi. Dar idea nu e sa ajungi la destinatie, caci ea e nesfarsita ca si tine, ci sa inveti drumul si sa-ti amintesti cum e sa pui un pas dupa celalalt pe acel drum. Atat! 

 

Si atunci cand il ascultam pe domnul onorabil dar singur, imi dadeam seama ca in tot timpul acesta cat mi-am dorit cu disperare furibunda pe cineva, in fapt nu-mi doream pe nimeni altcineva decat pe mine. Astfel, ceva din mine, de care eu nu aveam niciun habar, a hotarat cu mult inainte ca mintea mea sa hotarasca si ea, sa nu devin o alta nevasta cicalitoare care vrea sa stie si sa controleze tot, ciufuta si neimplinita, dependenta totusi de "barbatul ei", oricum ar fi fost acesta; ci o femeie care se cunoaste, se stie, se descopera si se iubeste asa cum e, capabila sa impartaseasca din aceasta iubire cu un barbat asemenea.

 

Imi dau seama de abia acum ca uitasem sensul lucrurilor, al vietii, al iubirii. Si atunci cand se intampla asta, incepi sa te resetezi automat si sa revii la setarile din "fabrica". Era nevoie sa imi regasesc acel sens primordial care nu era in exteriorul meu, nici la preot, nici la clar-vazator, nici chiar la psihoterapeut, ci chiar inauntrul meu si acolo fusese mereu. Stim instinctiv, cum sa iubim si pe cine. Cum spunea Albisetti "Nu putem iubi fara sens. Iata cheia magica, "Iubeste-i pe ceilalti ca pe tine insuti." care inseamna exact asta: punctul de referinta, daca vrei sa iubesti, este a te iubi, a te cunoaste pe tine insuti. Si pentru a o face e nevoie sa stii sa dai sens, inteles lucrurilor."

 

Asa ca imi dau seama acum ca singuratatea nu este un blestem, nu este un stigmat sau o nedreptate a vietii, ci chiar o binecuvantare, atunci cand te-ai ratacit, cand ai uitat de tine, cand esti fara de tine. Cum ai putea oare sa iti recunosti sufletul-pereche fara sa stii de propriul suflet?!

 

 

 

 

Intre doua inghitituri de vin fiert

Afara ninge mult si repede. N-am mai iesit din casa de o zi jumate si simt ca am schimbat Bucurestiul alunecos de vineri seara, cu un oras din Laponia molcom si lent, cu nameti uriasi, mult vin fiert cu scortisoara si coaja de portocala. Asa incat e un bun moment, pentru ganduri noi, frumoase, in care sa te pierzi pana la urmatoarea inghititura aburinda de vin fiert.

Si asa m-am trezit dusa pe un derdelus jucaus undeva intr-o tara fara nume, in care nu aveam amintiri ci doar experiente, in care priveam totul ca si cum ar fi fost prima data cand imi iesea in cale. Acolo l-am intalnit si pe el, un fat-frumos nonconformist care prefacea magia in realitate, dar care peste toate astea era bun si bland. Mi-a umplut inima de bucurie. Acolo insa, nu stiam nici de ce si nici macar cine e. Insa nici o intrebare nu isi avea rostul si astfel, nici raspunsul nu conta.

Inca o inghititura fierbinte si scortisoara ma inunda usor.

Nici azi nu m-a sunat. Mi-as fi dorit mult sa o faca. Daca a gasit pe altcineva intre timp? Si totusi, mi-as dori sa ne spunem o data de suntem prieteni sau ceva mai mult. De ne iubim sau de-am fi putut sa ne iubim. Sa-l sun? E prea de tot. Nu se cade. Mi se pare firesc sa respect fiecaruia ritmul si spatiul, asa cum imi place si mie sa fiu nestingherita in spatiul meu. Mi-e frica? De asta oare nu-l sun? Daca imi spune ca gata s-a hotarat sa se insoare cu prima lui iubire cu care s-a reintalnit dupa ani la cafeneaua din colt? Daca imi spune ca e cu cineva la cina si nu poate vorbi? Ei si? Macar stiu cum stau lucrurile. Ne vom bea in continuare ceaiul impreuna si vom vorbi despre eternitatea unei lumi mai bune si mai autentice. Si daca totusi imi spune ca si el s-a gandit la mine? Si daca imi spune ca e la scara blocului meu si ma intreaba interfonul? Ce-i zic eu atunci? Sa-i zic ca m-am gandit la toate nenorocirile de mai sus? Sau pur si simplu sa ii spun ca m-am gandit la el?

 

Inca o inghititura calduta. Ma duc sa-mi incalzesc vinul, imi era mai bine in lumea fara amintiri si intrebari, fara raspunsuri sau certitudini.

 

 

Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste!

Nu stiu cum a fost pentru voi, insa pentru mine era un moment mult savurat oracolul iubirii personificat in fiecare dintre margaretele din gradina bunicii mele.

Imi amintesc si acum, cat de emotionata eram de fiecare data cand, cu o margareta in mana, ma gandeam intai la baiatul caruia ii inchinam oracolul respectiv. Inima incepea sa imi bata si ma inroseam instant in obraji. Era ca si cum ar fi fost in fata mea, intr-unul dintre acele momente pe care le-am trait ca femeie ulterior, si in care El iti spune ca te iubeste sau ca dimpotriva, ar prefera sa ramaneti doar prieteni.

Numai ca diferenta dintre Eu cea de atunci din gradina bunicii mele, si Eu cea de acum, este ca atunci nu acceptam nici in ruptul capului ca margareta ghinionista sa isi opreasca petalele fix atunci cand El, nu ma iubea. Eram in stare sa sacrific jumatate din gradina bunicii pentru un scop nobil, acela de a mi se confirma iubirea pe care Eu o purtam in suflet.

Cam asa cred ca am fost educati cu totii, sau chiar as indrazni sa devin un pic mai mistica si sa spun ca asa ne-am nascut, cu un viu instinct de a cauta iubirea, de a o descoperi in toata splendoarea si de a o manifesta plenar in fiecare secunda a existentei noastre.

Pentru un motiv sau altul, invatam sa cautam iubirea in exteriorul nostru. Simtim iubirea sub forma cardurilor de fluturi ce ne bombardeaza stomacul, doar atunci cand El sau Ea se afla langa noi. Ne simtim completi si in siguranta doar atunci cand mama ne tine de mana si ne asigura ca raul e trecator iar binele invinge de fiecare data.

Si desi ma bucur sa am fiecare dintre aceste experiente in care se resusciteaza acest minunat sentiment in mine, cred ca se acorda o importanta mult prea diminuata redescoperirii potentialului viu de iubire din fiecare dintre noi si accesarea si manifestarea lui, independent de cadrul sau persoanele in preajma cui te afli.

Cred sincer ca primul pas pe care ar fi potrivit sa il facem, pe care eu una l-am descoperit pe la 30 de ani, ar fi sa ne descoperim pe noi, in loc sa ne cautam in bratele, vorbele si ochii celor de langa noi. Simtim nevoia aproape fizica sa stam lipiti unul de celalalt intr-o relatie, sufocandu-ne reciproc, tocmai din aceasta nevoie de regasire de sine a fiecaruia dintre parteneri. Celalalt are astfel menirea de a oferi o confirmare a noastra si a puterilor de super-erou imatur investite. Si pare paradoxal insa regasirea si constientizarea de sine, se ating doar in singuratate.

De aceea ma gandesc ca in loc sa iesim dintr-o relatie, doua, o suta, sifonati de fiecare data, mai degraba sa incepem sa ne descoperim pe noi, cu bune si cu mai putin bune, sa ne acceptam "la pachet" si sa ne asumam. Cred ca un asemenea proces facut anterior unei relatii de fiecare dintre cei doi viitori parteneri, ar face ca ei sa se concentreze mai putin asupra acoperirii traumei/deficitului celuilalt, si mai mult asupra punerii in comun a unui "pachet" viu de sentimente, trairi, emotii, istorie de familie, experiente, daruri, haruri aflate intr-o perpetua fluctuatie, pentru a crea si pentru a creste impreuna.

Poate parea cumva acelasi lucru insa nu e, cel putin pentru mine. O data cunoascuta, acceptata si asumata, eu una m-am simtit mult mai libera in raport cu cei de langa mine. Nu ca mi-as fi rezolvat toate problemele si incep de la zero, ci cu gandul ca stiu ceea ce sunt, imi asum sa lucrez si sa schimb in mine lucrurile pe care le consider nepotrivite existentei mele, si atunci cand cel/cei de langa mine imi scoate/scot la iveala un astfel de lucru, sa nu ma supar pe el/ei si sa arunc toata vina in exterior, ci sa ma retrag in spatiul meu personal si sa schimb acel lucru in mine, intr-o totala acceptare, pentru ca data viitoare sa fie altfel.

Aceasta fiindca suntem iubiti pe masura disponibilitatii noastre de a ne iubi pe noi insine si de a ne lasa iubiti. Or, cum sa te iubesti sau sa te lasi iubit atata timp cat habar n-ai cine esti tu cu adevarat, si stii doar din exteriorul tau ce faci bine si ce nu faci bine. E ca si cum ai merge legat la ochi intr-o piata publica si ai ruga pe fiecare sa iti spuna cum esti tu, ramanand de fiecare data surprins/a de raspunsurile primite.

Tin minte si acum ca la inceputurile cautarilor mele auzeam in jurul meu ca o placa stricata, ca nu ma iubesc pe mine si ca ar fi cazul sa incep sa o fac. Atunci m-am aflat intr-una dintre cele mai mari dileme din viata mea. Cu ce sa incep? Cum sa o fac? Cand voi sti ca am ajuns acolo? Nimeni nu avea raspunsuri pentru mine si nici metode. Mi se spunea ca e un demers personal si voi sti intuitiv cand am ajuns acolo.

Asa ca acum cred ca as putea sa impartasesc din experienta mea, celor care se gasesc in aceeasi situatie. Cred ca e important ca prim pas sa fim sinceri cu noi, sa nu ne mai mintim de dragul apararii unei imagini pe care ne-am creat-o cu mult sarg sau care ne-a fost creata. Apoi sa intelegem ca suntem produsul familiei noastre si a experientelor traite pana atunci. Ca in acest proces nu incape niciun sentiment de culpa si astfel, nici de iertare. Lucrurile sunt cum sunt, si nu ne ramane decat sa le acceptam ca facand parte din noi si determinand persoana noastra din prezent. Apoi, incet vom extinde acest proces si asupra celor din jurul nostru. Ii vom putea vedea printr-o prisma mai larga a mediului si familiei din care provin, a experientelor traite de acestia, si astfel, vom sti cu siguranta ca orice judeata de valoare e de prisos.

Atunci vine iubirea si compasiunea. Nu este acea iubire care frige, ci una molcoma, in care iti dai seama ca fiecare om este un "pachet viu" ca o matriosca, inca nedescoperit pe deplin. Iar experientele din aceasta viata nu fac decat sa ne dea prilejul si mijloacele spre a ne descoperi, sau a ne lasa descoperiti tot mai mult si tot mai profund.

Cred ca as putea sa continuu sa mai scriu despre asta inca mult de acum incolo, insa cred ca e tot atat de important sa si traim toate constientizarile noastre, toate acele "click"-uri pe care le avem, cand scriem ceva, cand citim o carte, cand vedem un film sau o piesa de teatru sau cand vorbim cu cineva.

Asa ca eu una ma intorc in viata mea cu credinta vie ca voi trai acea iubire constienta, libera si asumata, in care sa cresc, sa invat, sa descopar, sa evoluez, sa iubesc plenar si fara temeri si prejudecati. Si asa este!

Metamorfoza inversa

M-am surprins zilele trecute nemultumita foc de mine...adica pentru a fi ceva mai la obiect, mi se parea ca am parul femeilor de la televizor inainte sa foloseasca magicul Elseve cu ceramide, fata imi era obosita si transpirata de la caldura de afara, rochia mi se lipea de piele intr-un mod total inconfortabil si neplacut, si evident imi simteam fiecare kilogram in plus fata de standard, cum ma impodobeste intr-un mod excesiv si greoi. Si tot asa...

 

Si fiindca nimic nu e intamplator, mi-a cazut in mana, la propriu, din biblioteca un album cu cateva poze de cand eram mica. Desi de fiecare dintre poze as putea povesti o seara intreaga, poza aceasta mi-a atras atentia in mod deosebit.

 

Aveam doi ani si mancasem ciocolata. Cred ca era o ciocolata straina, primita in dar, fiindca personal nu imi aduc aminte de vreo ciocolata in copilaria mea, cumparata de la magazin. Era primavara, probabil mai, eram in curtea primariei din Targu-Neamt, acolo unde lucra tata. Obisnuiam sa merg cu mama sa il vizitam cand veneam de la cresa in drum spre casa.

 

Tot acolo, un coleg de serviciu de-al lui tata, fotograf de ocazie si fascinat atat de ciocolata de la gura mea cat si de figura mea cu potential, l-a rugat pe tata sa ma aseze in fata unui copac de tuia din curtea primariei si sa ma convinga sa zambesc larg, cu tot cu ciocolata,  pentru o poza.

 

Nu imi placea sa fac poze deloc. Un lucru in comun cu mine cea de astazi. Insa nu imi placea sa fac poze nu fiindca nu imi placea cum imi statea parul, sau pentru ca aveam picioarele durdulii, ci fiindca aveam alte lucruri de facut, si aveam senzatia stranie ca atunci cand mi se facea poza ma tintuieste cineva pe loc.

 

Ma uit in ochii mei de atunci si vad o fetita libera, o fetita care stia foarte bine ce avea de facut, o fetita care descoperea lumea si oamenii din jurul sau cu entuziasm si optimism, care iubea din toata inima ce-i era drag si spunea un nu raspicat atunci cand ceva o deranja. Stia foarte bine cum sa fie fidela ei insesi, fiindca de altfel nu stia cum sa fie altfel. Am fost unul dintre acei copii dupa care intorci privirea pe strada, si asta, sunt din ce in ce mai convinsa, tocmai fiindca lasam pe ceilalti sa ma simta asa cum ma simteam eu pe dinauntru.

 

Am stat sa ma gandesc atunci cand am incetat sa ma mai vad pe mine, cand am cazut in tentatia de a deveni conforma, de a placea celor din jurul meu din exterior incolo, de cand am inceput sa ravnesc la capra vecinului meu si sa uit de cea din batatura casei mele, cand am inceput sa traiesc pentru toate aceste false valori si cand am incetat sa mai traiesc pentru mine.

 

Mi-am dat seama ca, intr-un mod ciudat, ce tine cu siguranta de patologia citadina a noilor timpuri, m-am disociat de  fetita in rochita rosie si am inceput sa uit cum e sa ma descopar si sa ma port pe mine. Am inceput sa cred ca drumul spre fericire si iubire e un puzzle format din tot ceea ce imprumutam din jurul meu si grefam pe mine. Am incercat astfel tot mai des sa ma inghesui in tot ceea ce era valutat in jurul meu, in tot ceea ce era apreciat si laudat, in tot ceea ce era iubit, uitand complet de siguranta, multumirea, increderea si bucuria pe care o simteam in poza, de intorcea lumea capul dupa mine.

 

Paradoxal imi dau seama ca eram mult mai curajoasa cand eram de varsta mea cea din poza, in universul meu cel de atunci, decat cea de acum, in universul meu cel de acum. Eram mult mai ferma in deciziile mele si mai increzatoare in mine si in oamenii de langa mine, iubeam mai mult neasteptand nimic in schimb, si imi eram fidela in primul rand mie.

 

Desi nu imi aduc aminte mai nimic din acele vremuri simt ca fetita in rochita rosie cu ciocolata la gura isi dorea ca atunci cand va fi de varsta mea, sa fie ceea ce era la doi  ani si pe langa asta mult mai mult de atat.

 

Asa ca acum ma cufund in privirea mea cea de atunci si reinvat stangaci dar cu determinare si incredere, sa merg iarasi, asa cum mergeam la doi ani, firesc, natural, sincer, liber. Fiindca acum stiu ca fetita carismatica, cu ciocolata la gura sunt Eu.

 

 

 

 

 

 

Exercitiu sincer de sinceritate

Zilele astea  am trecut printr-o perioada in care mi-am simtit toate otravurile fiintei mele, acel gunoi pe care il puneam sub pres zi de zi, smechereste sperand ca nimeni nu are sa observe la un moment dat, gestul meu. Dar am simtit si izvorul infinit de dragoste si intelegere care exista in fiecare dintre noi.

 

Am pornit de la ideea ca ma consideram o fiinta buna si blanda, destepta si agreabila care merita tot ce credeam eu ca e mai bun pentru mine pe lume. Si astfel, atunci cand viata si ceilalti protagonisti ai sai nu mi-au oferit pe masura expectantelor pe care singura mi le-am proiectat, voluptos s-au nascut in tihna, frustrari, neimpliniri, fantezii si alte fantasme otravitoare ale sufletului.

 

Uneori, simt in mine cum se ridica incet si diafan, pe nesimtite, o Eu cea vanitoasa, o Eu cea mandra, o Eu cea geloasa, o Eu cea superioara, o Eu cea invidioasa, o Eu cea orgolioasa, o Eu cea intransigenta...Si asa cad intr-o uimire imensa, cum Eu, cea buna si blanda de acum, Eu cea desteapta si agreabila, EU, pot fi si asa?!

 

M-am gandit atunci instant la toate cartile, cursurile, rugaciunile si oamenii buni si blanzi pe care i-am intalnit Eu pana acum. La tot ce m-au invatat, la cum m-au modelat, la rabdarea si dragostea cu care m-au inconjurat de fiecare data. Si ma gandesc de ce...acum si aici, Eu simt tot acest amalgam de sentimente care nu ma fac nici mandra si nici superioara in raport cu cei din jurul meu.

 

Si uite asa...la inceput am intrat intr-o lupta directa, corp la corp, cu fiecare dintre Eu-rile mele care nu tineau de Eu-ul cel bun si bland cu care vroiam sa raman. Cred ca e relativ usor sa anticipati rezultatul luptei mele cu morile de vant...Am inceput sa simt din ce in ce mai intens fiecare particica cu iz de mucegai umed si sa ma afund tot mai mult in mazga neagra si unsuroasa, care ma manjea si mai tare, si mai zgomotos, ca intr-un cosmar de prost gust.

 

Asa am invatat smerenia...

 

Mi-am dat seama ca toata mazga aceea neagra si unsuroasa, si tot mirosul acela intepator de mucegai inflorit, nu erau niste zoaie aruncate pe mine de o gospodina entuziasta ce isi golea ligheanul pe geamul de la bucatarie. Nu... Fiecare era o particica din mine, eram chiar Eu. Mi-am dat seama ca orice lupta echivala cu o neacceptare a unei parti din mine, neacceptare care in fapt era tot o manifestare a Eu-ului cel vanitos, orgolios si mandru, care nu accepta nici in ruptul capului, ca ar putea sa fie si asa, nu doar bland si bun.

 

Atunci am invatat sa nu mai lupt, sa nu mai reactionez, sa stau, sa observ, ca un spectator la propria-i farsa cu public. Incet, fiecare dintre personajele acelea stropite de mazga imi aminteau de mine. Aveau ochii mei, vocea mea, gesturile mele...Observam curioasa si oarecum fracturata de realitatea de pe scena, ce se intampla acolo...Ma uitam pe scena si fiecare dintre personaje imi evoca o Eu vulnerabila, suferinda, plansa si fricoasa, o Eu care avea nevoie de ajutorul, sustinerea, ghidarea, intelegerea, rabdarea si afectiunea Eu-ului meu, celui de acum.

 

Ma aflam in fata unei scene improvizate in care publicul “cerea sange”, radea zgomotos, arata cu degetul si judeca aspru. Iar protagonistii deja se transformasera in niste copii murdari si schilozi care se imbranceau si isi vorbeau agresiv unul celuilalt intr-un mod fortat si care iti rupea inima in doua. Li se citea pe fata suferinta, frica, foamea si tristetea de a se invarti in acelasi ring murdar si infect, de a nu fi vazuti, de a nu fi auziti, de a nu fi iubiti, de a nu fi intelesi, decat prin jocul lor lugubru.

 

A fost o chestiune de timp sa ma ridic de pe locul meu de observator si sa intru in ring. Sa le acopar trupurile dezvelite si firave cu hainele mele curate si sa le iau partea in fata publicului ce ma admonesta prelung.

 

“Aici nu e circ! " m-am trezit strigand la ei. "Sunt eu si viata mea! Cine se simte nevinovat sa arunce primul piatra!”

 

Mi-am dat seama ca o data ce am vazut aceste parti obscure ale mele, atunci cand am decis sa fiu sincera si deschisa fata de mine insami dar si fata de cei din jurul meu, atunci am descoperit o noua Eu, inzestrata cu o alta bunatate, cu o noua blandete, mult mai asumate si mai profunde, o Eu mai intelegatoare, o Eu mai rabdatoare, o Eu mai optimista si mai increzatoare in mine, in gandul bun ce ne inconjoara si ne ajuta sa fim din ce in ce mai buni si iertatori, in cei din jurul meu care in fiecare zi ma invata, ma ghideaza si ma sustin cu dragostea lor. Am inteles ca orice vanitate ascunde o frica, orice exces ascunde o lipsa, si fiecare dintre noi a fost pe acolo intr-o forma sau alta.

 

 

Hristos a inviat sau drumul meu catre sine

Constienta fiind pe deplin de potentialul mistic ridicat al titlului mai sus scrijelit din tasta, ma voi avanta cu mult curaj in a va impartasi experienta mea de Paste de anul acesta. A fost o experienta noua, desi familiara in acelasi timp, ceva cu totul nemaipomenit desi uimitor de simpla prin natura emotiilor ce m-au cuprins.

Incep intai cu o marturisire a faptului ca pana acum, nu imi amintesc sa fi inteles taina invierii Domnului, cum nici insemnatatea ascunsa a desfatarii culinaro-bahice din timpul sarbatorii Pastelui. Le-am perceput cumva, intr-un mod empiric dar si superficial totodata, la pachet.

Pentru mine, cum cred ca pentru multi altii ca mine, Pastele insemna, chiar in aceasta ordine, un amalgam de: post (macar in saptamana mare, cum zicea bunica!) apoi deniile de la biserica si Prohodul, adunarea familiei din toate colturile tarii, vopsitul de oua, friptura de miel la cuptorul de lut din curtea bunicii, pasca si cozonacul brun-auriu, inghititul in sec toata sambata, apoi slujba de la miezul noptii si Hristos a inviat din morti, Cu moartea pre moarte calcand iesindu-mi firesc pe buze, "aparatul luminii" de vantul indaratnic, pana acasa, cu lumanarea in mana, ciocnitul de oua  in ordinea descrescatoare a varstei si multumirea suprema de a avea oul invingator, apoi diversele mese si ospete subsecvente, incununate cu o supraindestulare trupeasca ce ma facea sa ies istovita dintr-un asemenea ritual, fundamental de altfel, al crestinatatii.

Imi amintesc acum cu oaresce nostalgie, ca in copilarie, una dintre primele mele dileme axiologice, a fost tocmai ritualul sarbatorii de Paste. Ma gandeam ca trebuie sa fie ceva important Pastele...pana la urma, nu se intampla in fiecare zi ca un Om sa invie din morti. Cu toate astea, nu imi explicam, in logica mea simpla, si nici nu am gasit pe cineva sa imi explice, de ce totusi ne este dat sa sarbatorim in fiecare an, patimile Domnului, si apoi ce-i drept, invierea Sa. Simteam cumva faptul ca legatura dintre cele doua momente nu are cum sa fie doar pasca, cozonacul, friptura de miel si ouale inrosite. Mi se parea ca ceva imi scapa, si atunci, in spiritul lenei mult-confortabile si aducatoare de "odihna" spirituala, mult timp am abandonat orice incercare de a-mi gasi un raspuns personal la toate acestea, si m-am lasat condusa de traditiile golite de sens, pe care le urmam cu totii in mod mecanic.

Dar anul acesta parca mi-a cantat cineva la ureche incet Frere Jacques, dormez-vous?, si m-am trezit. Anul acesta m-am decis sa traiesc experienta Pastelui, cat mai putin culinar si cat mai mult spiritual. Recunosc ca o emotie coplesitoare mi-a animat sufletul inca din saptamana mare. Aveam sentimentul ca ma pregatesc de o intalnire, de o intalnire cu totul altfel, cu totul noua, si cu totul mareata.

Si astfel am avut parte de diverse experiente si oameni care m-au facut sa inteleg de ce sarbatorim noi in fiecare an patimile  si invierea Domnului. Am avut sentimentul clar ca de fapt Iisus nu are nevoie sa ii aducem un omagiu anual, sacrificiului suprem pe care l-a facut pentru noi, caci el l-a facut, se intelege, neconditionat. Iisus nu are nevoie sa ne vada punandu-ne in mod consecvent si totodata plini de ipocrizie cenusa in cap, cu gandul la cat de pacatosi suntem, si cum nu ne vom salva niciodata.

Am avut totodata sentimentul viu ca Iisus prin experienta sa ne releva potentialul nostru extraordinar, fiindca de altfel, si noi suntem facuti dupa chipul si asemanarea Domnului. Patimile si invierea reprezinta un ciclu al renasterii si al intoarcerii catre sine, si intrinsec catre realitatea divina, pe care ar trebui sa il facem consecvent si din ce in ce mai profund, cu fiecare an care trece. Ne arata cu mult spirit didactic, faptul ca acesta este ciclul mortii si al vietii (si nu invers!), ca nu are de ce moartea sa fie o temere de necunoscut, fiindca ea nu este o stare oculta de vid, ci doar o trecere spre o altfel de lume.

Mi-am mai dat seama ca il purtam pe Iisus, fiecare in inima, unii mai constient, altii mai putin, iar o data cu sarbatorirea invierii Sale, aceasta samanta de divinitate din noi se resusciteaza, in speranta si increderea perpetua ca ne vom aminti noi de noi, cei de la inceputuri, cei in totala comuniune cu natura, semenii si universul ce ne inconjoara, cu valorile fundamentale cu care am fost inzestrati. E un indemn rabdator spre trezire si asumare de sine.

Pe de alta parte si salutul mult utilizat, mimetic de multe ori, in aceste momente cred ca ne obliga la ceva mai multa responsabilitate. Ma gandeam ca daca "Hristos a inviat!", reprezinta un indemn la resuscitare, la trezire, la regasire, raspunsul "Adevarat a inviat!", pe de alta parte,  reprezinta un angajament personal pentru asumarea drumului spre trezire, spre renastere, spre regasirea de sine. Cel putin eu asta simt ca seminifica.

Poate ceea ce spun vi se pare banal, un pic prozelit, ca o placa stricata pe care o tot auziti in jurul vostru, insa eu le-am trait pe toate cele mai sus expuse, una cate una, anul acesta. Deliciul revelatiei a fost unul incantator si care nu suporta vreo alaturare cu friptura de miel.

Astfel incat, cred ca fiecare dintre noi avem de facut un drum catre noi, catre sinele nostru. Prilejuri nu sunt multe, insa Pastele este unul dintre ele.

Hristos a inviat! (si noi putem sa o facem!)

Cu drag,

Iosicumini

Pune-ti o dorinta!

 

La inceputul anului va invitam sa imi transmiteti un comentariu de-al vostru despre ce va doriti sa se implineasca in acest an, in incercarea de a ne creiona in mod colectiv un an mai bun, mai prolific, mai fericit, pentru noi toti.

 

Am primit cateva comentarii, si le multumesc mult celor care au dat curs invitatiei mele, si si-au impartasit dorintele cu mine, si implicit cu voi, cei ce cititi aceste randuri. Le multumesc totodata si celor care au citit invitatia mea, si cred sincer, ca desi nu au ales sa impartaseasca dorintele intr-un mod public, macar pentru cateva minute si-au plasmuit ceva frumos pentru ei, pentru cei dragi, in anul pe care il traim. Le multumesc si celor care chiar daca nu au citit mesajul meu, si-au permis sa viseze, in intimitatea sufletului lor, ceva frumos si bun.

 

Si in acest context, ma gandeam cum ar fi sa fac o pledoarie pentru adoptarea la scara cat mai larga a gandului bun, a visului viu, a proiectului de viitor, care sa prinda viata tot mai des, si mai fervent, in mintea si in inima tot mai treaza a fiecaruia dintre noi, si-apoi, intr-un viitor nu prea indepartat, sa ajunga sa ne bucure viata de zi cu zi.

 

Cred ca suntem un popor caruia in permanenta i s-a rastit ca nu e bun de nimic, ca nu poate, ca nu face, ca nu vrea, ca se teme, ca e las, ca nu se asuma, ca e sarac, ca e urat, ca e furat, ca e prostanac, ca se poarta urat cu copii sai, ca se poarta urat cu minoritatile sale, ca este corupt, ca nu este vizionar, ca se lasa prea des dus de nas...si cred ca e suficient sa ma uit la doua talk-show-uri, pentru a putea continua lista cu usurinta inca mult timp de acum incolo.

 

Suntem o mana de oameni adunati intr-o tara minunata carora li s-a luat optimismul, puterea de-a visa, si mai ales puterea de a crede in visele lor. Consideram bascalia o arta, si sarcasmul o religie. Stim foarte bine cum sa ne justificam greselile si prea putin cum sa avem curajul de a ni le asuma, atunci cand e cazul. Ne e frica. De cine?...De toti ceilalti din jurul nostru, subminandu-ne propria noastra putere in fiecare zi, cu fiecare "nu" pe care mintea noastra i-l da unui vis de-al nostru, cu fiecare drum batatorit si anost, dar sigur, pe care il alegem in fiecare zi, in dauna insecuritatii realizarii unui vis.

 

Cred ca ne-am invatat prea tare sa traim la voia intamplarii, si sa ii multumim mai apoi Domnului ca intamplarea ne-a fost benefica, sau din contra, eventual sa gasim un tap ispasitor pentru ceea ce nu ni se intampla. Cred ca din pacate, consideram mult mai sigur si mai comod sa ne uitam la televizor si sa ii lasam pe altii sa decida in locul nostru. Nu mai avem incredere in noi, si de abia asteptam sa gasim o persoana de care sa ne agatam, financiar, emotional, profesional ... asa, pe furis, si apoi sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic.

 

Si cu toate astea, cred ca multe se pot rezolva, incepand, fiecare pentru el, sa visam si sa actionam. Si ca sa nu ramana cai verzi pe pereti, ci lucruri autentice, reale si benefice, ar trebui sa insotim visul de un gest consecvent, mai mic sau mai amplu, dupa situatie si posibilitati, in sensul materializarii visului in cauza.

Si da, cred ca, nu are de ce sa ne fie frica sa visam la teme generoase de origine john lennoniana, de genul pacii universale si fraternitatii umane. Sunt unul dintre aceia care cred ca este posibil un Pamant mai curat, prin faptul ca nu arunc peturi si gunoaie la voia intamplarii . Cred ca tocmai prin faptul ca fiecare dintre noi le consideram niste vise intangibil de naive, ele isi pierd din putere si din efectivitate intr-un viitor apropiat.

 

Nu ne costa mare lucru ca in fiecare seara, intre drumul de la spalatul pe dinti si pana la coltul patului, sa visam la ceva frumos si bun. Si mai mult decat atat, ne costa si mai putin, sa punem pariu cu noi insine, ca dragul de Pascal, ca visul nostru e posibil. Si apoi, cu optimism viu in suflet sa alimentam in fiecare zi visul nostru, la inceput firav si neincrezator. Sa vorbim despre el, sa ne zbatem pentru el, sa ne bucuram cand intalnim si altii, cu vise asemanatoare cu ale noastre si sa incepem sa facem pas dupa pas, spre el.

 

Cred ca o putere extraordinara asteapta sa fie redescoperita si trezita in fiecare dintre noi, o putere care sa ne faca mai buni, mai curajosi, mai putin fricosi, mai senini, mai limpezi, mai profunzi, mai autentici, mai aproape, mai fericiti.

 

 

Asa ca fuga la spalat pe dinti...si apoi nu uitati sa visati! Urmeaza si urmatorii pasi pe care cu indrazneala si curaj trebuie sa ii facem tot mai ferm si mai drepti de spate.