CTRL+N

 

B.K.Punekar

De cateva zile incoace, un nod de ace staruie sa ramana in pieptul meu si o suta (minim!) de griji fac concurs care sa intre prima pe capul meu. Incerc cat mai managericesc posibil sa le rezolv, planific si sa le aranjez autoritar intr-o ordine fireasca, cel putin mie. Si cu toate astea, apar lucruri care nu pot fi rezolvate, cel putin nu pe loc, oameni dragi mie, care in ciuda faptului ca fac greseli ostentative, nu se schimba, cel putin nu pe loc, si in final, situatii in care ma aflu, intr-un mod inconfortabil mie, dar pe care nu le pot schimba, cel putin ... nu pe loc. Si atunci intervine teama, care ma incremeneste, ma incatuseaza si ma pune la colt, umila si pierduta.

 

Am crezut ca este o chestiune personala, la inceput, data de noul ciclu cosmic, de sfarsitul de an contabil, de nazuintele mele spirituale inalte sau pur si simplu de vreme. Insa stand de vorba cu cei din jurul meu, am ajuns la concluzia ca e o stare generala care ne stapaneste, pe fiecare in parte, si pe fiecare intr-un alt fel, cu aceleasi efecte insa in final. Unii incearca sa iasa din ea ignorand totul si dand toata vina pe un Dumnezeu orb si nedrept , altii o inneaca in certuri conjugale, altii in lectura, joaca cu copilul/copii, in gatit sau intr-un somn profund de weekend.

 

Astfel incat cred ca e util pentru multi, cele cateva concluzii la care am ajuns cu privire la situatia aceasta, macar ca o alinare de ordin mental, ca nimeni nu e scutit de la o asemenea trecere.

 

Si asa ajung abrupt la tema centrala a acestui eseu: controlul si nevoia de a controla. Cand eram mica auzeam des ca "Suntem o tara de sefi!", astfel incat acum inclin sa cred ca e adevarat. Iata de ce...

 

Suntem crescuti de mici in spritul microuniversului pe care esti liber sa ti-l creezi singur, sa ti-l planifici si sa ti-l dirijezi si controlezi, dupa cum iti dicteaza mentalul si responsabilitatile de tot felul pe care le aduni dibace cu timpul. Ni se creaza falsa reprezentare, ca noi am fi singurii stapani absoluti ai existentei noastre. A...da, si Dumnezeu! Dar care, cel putin pentru mine, nu a avut la acel moment o reprezentare veritabila si imanenta in care sa cred cu adevarat.

 

Mergem la scoala, acolo unde daca inveti iei note bune, premii, coronite si burse. Apoi, brusc invatatul nu mai e reteta sigura de reusita, apar si alte variabile in functie de care se invarte microuniversul tau. Costumul scrobit, abilitatile de comunicare, modul in care in 5 minute resusesti sau nu sa te faci placut celorlalti, solutiile pe care miraculos trebuie sa le scoti din palarie in situatii extreme, competitia cu altii, mai buni, sau doar, mai influenti decat tine, toate nu mai depind in totalitate de tine si te supun inererent...surprizelor.

 

Evident ca microuniversul fiecaruia din copilarie trebuie completat in mod firesc si cu o relatie frumoasa  cu un barbat/femeie dupa caz, apoi cu o familie si cu copii.  Fiindca o relatie inseamna in final o intrepatrundere a doua microuniversuri, va puteti inchipui ca fiecare va incerca, inconstient, sa slefuiasca microuniversul celuilalt pentru a-l absorbi intr-al sau. Cateodata slefuitul e unul de suprafata si reciproc, si atunci rezultatul e o familie fericita, insa cateodata macar unul dintre parteneri incepe sa taie grobian cu fierastraul si sa intre cu barosul in microuniversul celuilalt, si totul se duce de rapa.

 

Simtim nevoia sa schimbam pe cei din jurul nostru dupa propriile tipare, stereotipuri si credinte tot din nevoia de a controla si de a face familiar microuniversului nostru, oamenii si lucrurile din jur.

 

Si cu toate astea, daca stam bine sa reflectam la aceasta nevoie de control, ajungem destul de facil la ideea ca aceasta nevoie de control nu este decat o himera care ne ajuta intr-un mod fictiv si fantomatic sa ne tinem in picioare, in lipsa altor carje.

 

Eu una am descoperit un altfel de sprijin, de ordin spiritual, care ma motiveaza, ma inspira si ma tine in picioare in fiecare zi. Este un ajutor neconditionat pe care il primesti, insa doar sub conditia sa il ceri in mod veritabil si constient. Or, in masura in care soliciti un ajutor, nu inseamna oare ca renunti implicit, un pic cate un pic la nevoia intrinseca de control? Nu inseamna oare ca nu suntem singuri in univers si ca existenta noastra nu este un vector ce depinde in mod irevocabil doar de intentiile si dorintele noastre?

 

Imi veti contrargumenta amintindu-mi de "liberul arbitru" atat de discutat, si care reprezinta una dintre legile primordiale ale umanitatii incepand de la Adam si Eva.

 

Ei bine, da, pot fi de acord, insa doar pe jumatate sau chiar 90%, atat cat ar reprezenta si liberul arbitru in viata noastra. Personal cred ca exista mai multe niveluri ale liberului arbitru si prin urmare al controlului pe care il putem aplica noua si celor din jurul nostru. Un liber arbitru individual al microuniversului fiecaruia, apoi un liber arbitru al unui grup, din care devii parte, ca efect al nevoii de afiliere si recunoastere, apoi un liber arbitru al umanitatii, si tot asa...

 

Cred ca intotdeauna exista acolo o bucatica ce nu poate fi controlata, ce nu poate fi cunoscuta pe de-a-ntregul, ce nu poate fi teoretizata sau subjugata in vreun fel mentalului nostru, individual sau colectiv. Acea bucatica ce in economia cantitativa a microuniversului nostru poate insemna infim, insa care calitativ poate schimba in mod inexplicabil, la orice moment si in mod ireversibil la 180 grade... tot.

 

Si atunci cand ajungem la concluzia ca oricate eforturi am face, si oricate diligente am depune suntem in mod inerent supusi schimbarii din afara noastra, la care trebuie doar sa ne adaptam si sa o traim in continuare, parca nevoia de control de la inceput devine din ce in ce mai inutila si voalata.

 

Cum controlul este o carja cu care suntem educati de mici sa o avem in permanenta la noi, fara ea ne-am prabusi. Si totusi, pentru a evita prabusirea, trebuie ca la un moment dat in toata aceasta bucatarie a transformarilor de tot felul sa intervina credinta si increderea. In ce anume? In oamenii buni de langa noi, in oamenii buni care nu mai sunt langa noi, in toata imaterialitatea care ne impinge in mod intuitiv si inexplicabil sa spunem "Doamne ajuta!" inainte de un examen, sau "Tatal nostru" inainte de culcare si in tot acest univers care ni se pare firesc sa ni se daruiasca in fiecare zi, si la care evitam sa ne gandim in profunzime.

 

Asa ca fie ce-o fi! Astept, nu neaparat cu nerabdare recunosc, insa cu un soi de curiozitate, sensul nou in care vietile noastre se vor insirui.

 

Apasati deci cu incredere CTRL+N! Cred ca o noua usa ni se va deschide fiecaruia dintre noi spre o viata mai luminoasa si mai tihnita. Asa cred eu...

 

 

 

 

 

Voi incepe cu o recunoastere a faptului ca CTRL-N este marca unei asociatii culturale care face lucruri minunate intr-ale scrisului de toate felurile si in toate formele si nu numai. Totusi, sper sa nu se supere nimeni ca voi folosi pentru 10 minute si intr-un sens analogic acest mult mai faimos CTRL-N decat eseul meu. Cu multumiri!

To do list ...for/begining with 2013

I wanted to write this essay on 31st December 2012, and to call it "Inventory for the Next Day". However, as an inspired title does not save the day, and my to do list was rooming around within me and somewhere around me, I postponed the writing for the next day, then for the 2nd January, and so on until now.

 

What I adore (and it's not a big word) around holidays is that delicate wind of innocence and precious ingenuity which surrounds everyone who lets himself surrounded, independently of age, financial potential, if man or woman, if single, married, or a passionate lover, widow, left alone or just secretly in love with someone. Everyone wishes something good and constructive for the year which begins, everyone sketches out at least mentally a short or a long list, a simple or an elaborate one full of wishes and projects...

 

And because this innocence and ingenuity brings us together with the universe and the divinity in a subtle way, without any bells ringing or spectacular fanfares, for this beginning of the new year I wish to celebrate  this solidarity of us and to write about our wishes for the year 2013, attempting to tailor make, us alone, the year that comes...

 

Thus, I invite you to take the challenge and to leave me a comment with ONE wish of yours for the year 2013. The next essay shall comprise all these wishes and shall be totally dedicated to you. The challenge shall begin today and I would like to write the essay next weekend, so that I'm waiting your comments. Please give it forward to those who anonymously or not, would like to share with us their wishes for 2013.

 

This is a translation of my few lines written in Romanian bellow, for those amazing non-Romanian speaking friends that I am lucky to have and who, no matter how enlightening Google Translate is, do not succeed to fully understand the message.

 

I shall begin as a good host that I am...

 

For the year 2013, I wish to love even more than I did last year, to be more courageous and without fears, to help more and to help more wisely than last year, to have more faith, wise and understanding of things and people.

Thank you,
Iosicumini

"De facut" ...in(cepand cu) 2013

Mi-am dorit sa scriu eseul acesta intai pe 31 decembrie 2012, si sa-l numesc scurt "Inventar pentru a doua zi". Dar cum un titlu inspirat nu e totul, iar lista prioritatilor mele pentru 2013 inca se invartea browninan undeva in si pe langa mine, am amanat momentul pentru 1 ianuarie 2013. L-am amanat apoi pentru 2 ianuarie, si tot asa, astfel incat iata ca de abia astazi m-am asezat sa scriu despre asta.

 

Ceea ce ador (fara a fi un cuvant prea mare) in apropierea sarbatorilor, este vanticelul de inocenta si ingenuitate pretioasa care cuprinde pe oricine se lasa cuprins de el, indiferent de varsta, potential financiar, de e barbat ori femeie, de e singur, casatorit, intr-un amantlic pasional, vaduv, parasit sau doar indragostit/a de cineva. Toata lumea isi doreste ceva bun si constructiv pentru anul ce incepe, toata lumea isi creioneaza macar mental o lista mai scurta sau mai lunga, mai simpla sau mai elaborata, de dorinte si proiecte.

 

Si tocmai fiindca aceasta inocenta si ingenuitate ne apropie de univers si divinitate intr-un mod subtil, fara "tras de clopote" si fanfare spectaculoase, pentru inceput de an mi-as dori sa celebrez tocmai aceasta solidaritate a noastra si sa scriu despre dorintele noastre pentru anul 2013, in incercarea de a ne croi singurei anul ce va sa vie.

 

Prin urmare, va lansez provocarea de a-mi lasa cate un comment cu o dorinta de-a voastra pentru anul 2013. Eseul urmator va cuprinde toate aceste dorinte si va va fi dedicat in totalitate. Provocarea incepe astazi, iar eseul mi-as dori sa il scriu weekendul viitor asa ca astept comment-urile voastre. Va rog sa dati mai departe si celor care in mod anonim sau nu, ar dori sa-si impartaseasca dorintele pentru 2013 cu noi.

 

Voi traduce cele catea randuri si in engleza pentru toti ceilalti prieteni care oricat ar fi de salvator Google Translate, nu reusesc sa inteleaga mesajul pe de-a-ntregul.

 

Voi incepe eu, ca o gazda care ma aflu...

 

Pentru anul 2013 imi doresc sa iubesc si mai mult decat am iubit anul trecut, sa fiu mai curajoasa si mai fara frici si temeri, sa ajut mai mult si mai intelept decat anul trecut, sa am mai multa incredere, intelepciune si intelegere a lucrurilor si oamenilor din jurul meu.

 

 

Multumesc,
Iosicumini

Nonutopie de Craciun

 

Astazi e prima zi de Craciun, si e bine. Dar cum "binele" e subiectiv si se afla intr-o dinamica direct proportionala cu dinamica trasformarilor fiecaruia dintre noi, si "binele" meu s-a transformat in toti acesti ani o data cu mine.

 

Mergeam aseara la colindat, nu casele vecinilor si prietenilor, ci a strazilor din imprejurimea casei bunicilor mei unde mi-am petrecut Craciunul. Am vazut inca grupuri de copii, care mai mari care mai mici, care mai nevoiasi, care in deplinatatea potentelor financiare...colindand, nu ca mine, observand de la distanta, ci intrand sovaielnic in fiecare curte si strigand curajos "Primiti cu colinda?".

 

Cei mai multi mergeau bucurosi si plini de insemnatatea momentului. E drept ca tot acest ritual a capatat si o latura recompensatorie "in numerar" un pic diferita de invitatia strabunicilor nostri la colaci, mere si nuci. Dar pana una alta si noi ne-am transformat in fiinte care mai "corporatiste" ca altele, care si-au diluat relatia directa cu natura, pamantul si ofrandele acestuia, si care s-au apropiat tot mai mult de "cash-flow" si beneficiile sale. Nu e un repros ci doar o punctare a unei transformari, pana la urma firesti, ai carei rezultate suntem noi si copii pe care i-am vazut eu aseara la colindat.

 

Ceea ce m-a bucurat enorm a fost un soi de firesc insotit de autenticitate si bucurie pe care le-am regasit cu ocazia acestui Craciun, prin prisma colindatorilor dar si a gazdelor, deopotriva. Astfel, colindatorii cantau toate cele patru strofe ale "O ce veste minunata!", cuvintele erau rotunjite corect, si spuse pe rand fara nici urma de graba; gazdele stateau alineate in usa, zgribulind de frig, zambind nostalgic cu ochii vibrand luminosi si murmurand usor din buze pe alocuri versuri pe care si le aminteau. La final, bucuria era autentica si de o parte si de alta, colindatorii cereau suplimentar un pahar de apa, si voiniceste o porneau multumiti spre alte curti.

 

Trecand de casele din cartier, am ajuns la magazinul de "cosmetice, detergenti si alte sosete" pe unde in orasul bunicilor mei trece Mosul pe ultima suta de metri in ajunul Craciunului. In magazine domnea un aer subtil de calm si cumpatare. Cadourile nu mai erau luate la metru, cu dezinteres si lacomie dizgratioasa ci cu chibzuiala inteleapta dupa nevoile si dorintele destinatarilor cadourilor. Langa, la magazinul  "fructe si legume" vanzatoarea era insarcinata in luna a 8-a si imi zambea larg cantarindu-mi 1 kg de lamai in ajunul Craciunului cu aceeasi bucurie cu care mi-ar fi oferit o turta dulce in fata sobei calde de acasa, fara urma de oboseala, nemultumire sau frustrare.

 

De Craciun, intalnirile mele au fost firesti, sincere si autentice, fara "Jingle Bells" de fatada si dialoguri formale langa brad cu Mosu, in care ne minteam deliberat reciproc cu zambetul pe buze. De data asta, s-au spus unele lucruri, si s-au iertat altele, ne-am bucurat impreuna pentru cele nou descoperite unul in celalt dupa ce am dat poleiala si barba, cu care m-am multumit ani de-a randul, la o parte.

 

Asadar, ceea ce nu demult as fi numit-o ingaduitor drept o utopie dragalasa, astazi pot sa ma mandresc ca am trait-o si simtit-o direct, chiar de Craciun, ca un basm rescris doar pentru mine in 2012.

 

Asa ca va urez Craciun fericit tuturor...si sa va simtiti asa cum stiti voi de bine!

 

Iosicumini

 

 

 

Cu ocazia sfarsitului lumii

E o seara frumoasa de iarna, cu zapada pe pervaz, lumanari aprinse peste tot, biscuiti cu scortisoara si ghimbir pe masa, brad in coltul camerei si betisoare parfumate cu santal si iasomie...e numai bine in casa si imi incerc pufosenia pijamalei primite de la mama de Craciun, cu anticipatie. Am o cana mare cu ceai in dreapta mea si laptopul in brate in fotoliul meu "creator"...Si ce fac eu?...Ei bine da, astept curioasa, ca atunci cand il pandeam pe Mosu dupa fotoliul din sufragerie, sfarsitul lumii.

 

Cum mi-l inchipui eu? ...In primul rand mi-l inchipui ca un moment al bilantului, care de obicei venea pe branci si usor buimacit de carnati, toba, slaninuta, piftie si sarmale, undeva spre sfarsitul anului si atingea apogeul de 2 ianuarie cand trecea oboseala revelionului si dadea buzna nevoia de-a avea totul sub control, atent planificat pentru anul care tocmai a inceput sa ticaie. Si cu toate astea este un bilant un pic altfel. E un bilant al vietii intregi.

 

Ati incercat vreodata exercitiul macar, de-a va rezuma viata in 2, hai maxim 4, cadre de film? Ce ati alege din multitudinea de cadre de care ati fi mandri. Cum ar arata acest bilant al vietii voastre cu iz de publicitate de sarbatori? Ce credeti ca ati lua cu voi, daca ar fi ca maine sa fie sfarsitul lumii?

 

Si pentru prima data in viata mea nu m-a cuprins teama de disparitie, de moarte si de ruptura si am mers cu exercitiul mai departe, mai luand o gura din ceaiul inca aburind de langa mine.

 

Cred ca viata mea (cel putin cea de pana acum) ar incapea nici in 4, si nici in 2, ba chiar indraznesc sa o inghesui artistic si suprarealist, intr-un singur cadru.

 

L-as vedea in alb si bleu-pastel si roz, neaparat roz.

 

In mijloc ar fi mama si langa ea toti oamenii dragi pe care i-am intalnit in viata asta:

• fie ca fac parte din familie, fie ca i-am intalnit pe parcurs si ne-am imprietenit;
• fie ca mi-au fost dragi din prima, ca si cand ne-am fi cunoscut deja de ere intregi, fie daca la inceput au racait in mine ca un traforaj, si in final mi-au reamintit iertarea, iubirea neconditionata, abandonul judecatilor de valoare in privinta altora si in final, tacerea inteleapta si ascultatul de sine;
• fie ca i-am cunoscut, fie ca doar le-am simtit prezenta de la departare si le-am intalnit privirea in treacat;
• fie ca i-am tinut in brate, fie ca m-au tinut ei pe mine in brate;
• fie ca i-am sfatuit pana am invatat sa tac si sa accept alegerile lor, fie ca am fost sfatuita, sustinuta, investita cu increderea lor, tinuta de mana pe alocuri si imbratisata cu drag;
• fie ca ii mai vad inca in jurul meu, sau ca doar le simt prezenta calda, fireasca si suava langa mine;

 

In mijlocul lor, purtata ca un star-rock de multimea aceasta, as fi eu. Imbracata intr-o rochie alba, vaporoasa din matase, cu picioarele goale si parul plimbat incet de vantul adiind doar. Din inima mea ar iesi o raza stralucitoare cu un spectru nemaipomenit, ca un tunel de lumina, care s-ar inalta spre cer. A...si da, desi nu se vede nimic, in acel cadru as simti ca Cineva acolo sus zambeste si se bucura. Astfel incat, ma gandesc ce norocoasa ma aflu, ce fericita ma simt si ce iubita sunt.

 

Si daca e asa, inseamna ca poate doar O lume se va sfarsi in seara asta, si o alta se va naste maine, cu noi in ea, in care fiecare sa aiba parte de o baie de multime ca cea din tabloul pe care vi-l descriam stangaci mai sus.

 

Un biscuit cu scortisoara si ultimele doua guri de ceai. Acum cred ca sunt gata!

 

 

 

 

 

Atentie! Pericol de prabusire!

Vi s-a intamplat vreodata, ca intr-un aspect al vietii sa simtiti ca oricate eforturi si diligente ati depune va invarititi intr-un cerc predesenat si de pe orbita caruia devine imposibil de iesit? Fie ca e vorba de gasirea jobului mult visat, de casa cu gradina de trandafiri in fata, de  masina rosie cu multi cai, de scenariul care sa mearga direct la Cannes sau de mult asteptata regasire a "sufletului-pereche", ne gasim de multe ori intr-o imposibilitate, considerata de sine a fi "obiectiva", de a ne atinge visul in realitatea concreta.

Astfel ca am ajuns sa ma intreb si analizez ce (m-)a facut sa ajung in cercul vicios al imposibilitatilor obiective de tot felul.

Asa incat va voi vorbi in cele ce urmeaza nu despre neputinte, si nici despre frustari si neimpliniri; nici macar despre imposibilitati, fie ele chiar "obiective" (trad.aut. pentru care ne gasim facil o justificare credibila in fata noastra si a celor din jur).

Va voi vorbi despre curaj, despre credinta, rabdare, speranta si iubire. Da, cred ca acesta e inventarul complet al instrumentelor de lucru care sa ne ajute la reconstructia noastra, dupa principiile, dorintele si nazuintele proprii.

Cred ca primul pas in procesul de reconstructie personala este curajul de a recunoaste ca cetatea ta este in pericol de prabusire, ca zidurile groase din fata portii principale sunt demodate, si ca starea de calm si bine din cetate este o prefacatorie, aparenta si usor vulnerabila. Dupa aceea e nevoie de un curaj si mai mare de a da jos de buna-voie zidurile si tot ceea ce e subred, invechit, plin de ciuperci, mucegai si igrasie si sa incepi sa reconstruiesti. 

La inceput nimic din ceea ce e nou nu se potriveste cu vechea temelie, si ai senzatia ca esti un Manole kitchos si de prost gust, in cautarea unei Ane salvatoare care sa asigure de la sine reusita proiectului.

Atunci e momentul in care credinta trebuie sa intervina alaturi de curajul nebun ce urla prin vene. Credinta in Dumnezeu, in destin, in lucrurile si oamenii buni care se nasc si apar in fiecare zi printre noi, in principii si in morala, in traditia autentica si in aerul care ne inconjoara, in copacii care fosnesc, si in iarba verde si praspata care se unduieste docila sub talpile noastre in fiecare zi fara sa zica nicioadata "Nu mai vreau!".  Credinta sustine curajul si te ajuta in fiecare zi sa nu te indoiesti, de tine si de fiecare pas pe care il faci.

Si atunci vine firesc si rabdarea...rabdarea de a gasi piatra potrivita pentru gaura din perete pe care vrei sa o acoperi, rabdarea de a slefui indelung, pana cand piatra capata forma pe care tu o ai in minte. Atunci timpul sta in loc si te asteapta. Brusc graba e o fantoma hilara pe care toata lumea o ignora.

Si asa peretele prinde din nou forma, nimic nu se mai prabuseste, iar detaliile se contureaza firesc, frumos si fara eforturi creative fortate. Nimic pretios sau excesiv.

Doi pasi in spate...si iti dai seama ca ai transformat cetatea ta fortificata de alta data, in casuta de turta dulce a lui Hansel si Gretel, ceva mai stilizata si cu mai multe camere, ce-i drept. Zambesti multumit dar si emotionat. Iti dai seama ca procesul de reconstructie s-a terminat si ca nu mai esti un om "fara casa", sau "cu casa devastata". In sfarsit, dupa mult timp te poti bucura de casa ta noua; ceva mai mica decat cetatea din trecut, dar cu mult mai solida si mai primitoare.

In locul zidurilor groase de aparare, apare un gard viu de irisi bleu-ciel, iar in locul portii inalti cu mii de lacate si incuietori, o portita din lemn cu casuta de scrisori in stanga si un clopotel de atentionare in dreapta. In prima zi, te simti descoperit si vulnerabil insa mai apoi iti dai seama ca din veranda casei tale poti vedea departe. Descoperi cu uimire si exuberanta, oameni si locuri care au fost mereu langa tine insa din cauza zidurilor prea groase si prea tepene, nu le-ai vazut, nu le-ai simtit si nu te-au bucurat.

Iubirea si speranta merg mana in mana si o data ce le descoperi, iti dai seama ca ele au fost mereu acolo. Iti dai seama ca fericirea e in tine, la fel ca si armonia; iar prabusirea e un proces natural de reinnoire, intotdeauna spectaculos, zgomotos si care provoaca temere, insa revigorant si sanatos, in final.

Asadar, curaj, credinta, rabdare, speranta si iubire...

PS...Si nu, nu sunt un pastor german!

De ziua mea...

Am observat ca in ultimul timp nu stiu ce sa raspund la intrebarea "Si ce ti-ai dori cadou de ziua ta?". Nu, nu interpretati gresit, nu ca o geanta chic de la Dada, un stilou cochet, un pulover trendy si cosy din lana de la Stefanel, o bijuterie cu stil aleasa, o carte palpitanta sau un buchet de flori care iti taie respiratia nu ma misca; insa nu pot spune deschis si cu asteptarea incordata la maxim ca imi doresc cu adevarat vreunul dintre lucrurile mai sus amintite.

Fapt pentru care, viata care se pare ca ma cunoaste chiar mai bine decat ma cunosc eu insami, mi-a oferit de ziua mea un soi de replay...al unor intalniri si experiente mai vechi, si pe care le am pastrate cu grija in colectia proprie, langa gentile Dada, colectia de cercei cu pietre si cea de balerini.

E straniu cum revin in viata mea persoane, sentimente, trairi puternice care se repeta cu o recurenta care ma lasa fara cuvinte si cu multe intrebari. E straniu cum unii oameni sau unele evenimente imi pot trezi atat de puternice trairi, de frumusete, de tristete, de dragoste, de barbarie, de prietenie, de singuratate, de implinire, de teama, de caldura.

Si ma gandesc, in buna traditie a lectiilor primite pana atunci si a caracterului meu docil de bun invatacel dornic sa stie cat mai multe, ce ar trebui sa iau din tot acest coktail de emotii, trairi, oameni si sentimente care apar pe tava fix de ziua mea. Cu siguranta ca trebuie sa reactionez diferit de cum am facut-o data trecuta. Si totusi cum?

Reflectand un pic mai mult de 2 secunde (cum faceam de obicei, pana atunci!), mi-am dat seama ca sunt, poate ca multi altii, prea grabita sa ajung undeva sau la cineva, si fac un salt smecheresc, credeam eu, peste toate sentimentele si trairile pe care mi le prilejuiesc acele locuri, oameni sau evenimente. Or, descopar acum cu stupoare, ca pe langa locul sau persoana la care vrei sa ajungi, la fel de important este sa traiesti emotia respectiva independent de persoana sau locul care doar ti-o prilejuieste. M-am vazut retroactiv cu oamenii la care am vrut sa ajung sau in locurile in care am vrut sa ajung, si totodata in necunoastere. Nu stiam ce simt si cum sa ma port in consecinta.

E ca un training emotional continuu pe care am fentat pana acum sa il fac. Iar acum sunt ca un copil in clasa intai in fata necunoscutului academic. Desi recunosc ca la inceput a fost o temere...am avut curajul sa stau acolo in emotia respectiva, iar acum temerea s-a transformat in curiozitate si drag.

Ma simt coplesita in atare momente, dar in sensul bun al cuvantului. Simt ca si cum toate aceste trairi puternice sunt un combustibil pentru mine, care ma "scuipa" din bucataria secreta a Divinitatii (sau vietii pentru cei carora le pica mai bine asa!) inapoi in viata, ceva mai puternica, si ceva mai cunoscatoare a mea si a celor din jurul meu.

Raman totusi cu o emotie pura in suflet, ca o avanpremiera a ceva si mai puternic si mai coplesitor ce va sa apara in viata mea.

Asa ca de ziua mea, m-am trezit coplesita de emotii fascinante si de oameni si mai fascinanti si m-am gandit ca poate lectia si cadoul totodata de ziua mea este sa simt toate acestea si sa ma delectez cu emotia asta ca la o cafea buna cu un coniac. Si nimic mai mult!