Tărâmul celor “necreate încă”

Când am scris rândurile din poza aceasta, eram într-un punct în care deseori mă găsesc. Acel moment când nu știi încotro să o iei, intuiția parcă tace mâlc, semnele și coincidențele rămân invizibile și inodore pentru bucata aceea din mine care își dorește să știe că e pe calea cea bună. Acele momente când singura certitudine este curajul de a pune dreptul în fața stângului, și apoi a stângului în fața dreptului și de a merge către nicăieri.

Obișnuiam să mă gândesc la viitor mult înainte ca el să devină prezent ca la o poveste care vine așa la pachet, ca în exercițiile de NLP, cu toate detaliile așa deodată. Ignoram că viitorul este o înșiruire continuă de momente din prezent, mici sau mari decizii din prezent, reflectări, acțiuni și inacțiuni toate petrecute în mici picături de prezent. 

Plimbarea aceea în joacă cu Mihaela într-o sâmbătă dimineața spre Dobreni, să vedem o căsuță care avea să devină “căsuța lui Hellen”, momentul când pe o bancă din Pipera am zis “Da, mamă, vreau să fac operația de micșorare de stomac.”, clipa aceea în care am cumpărat într-o după-amiază de octombrie un bilet doar dus spre Portugalia, care avea să îmi fie acasă 3 ani de zile, plimbarea aceea prin pădure când i-am spus că m-am îndrăgostit de el, “Da”-ul acela pe care l-am spus unei prietene pentru un job la un cappuccino la o terasă în București, apăsatul acela de “Send” din parcare de la Carrefour în care i-am spus “Cred că e timpul să ne vedem fiecare de treaba lui.”... Multe momente, clipe și secunde de prezent, în care habar n-am avut, fix în momentul acela, că îmi vor schimba viața și viitorul pentru totdeauna.  

După multe introspecții, cursuri, psihoterapii, regresii, ceremonii cu plante sacre, stat în ashram, căutări și regăsiri, aș putea spune că nu mai știu nimic. Și chiar și atunci când îmi doresc să știu, văd că dorința aceasta vine fie dintr-o mare frică și nesiguranță, fie dintr-un mare entuziasm și nerăbdare, și mai văd că îmi trece dacă nu îi dau mult spațiu și atenție, să iau toate horoscoapele și astrogramele la rând.

Dar atunci când îmi iese să “stau pe loc” cu mintea, cu frica, cu nesiguranța, cu entuziasmul, iubirea și nerăbdarea și să nu alerg după fiecare gând care îmi trece prin față, se face încet liniște. Este o liniște pe care o recunosc dintr-o mie. E suavă și blandă ca un cântec de leagăn care îți leagănă sufletul și te afundă în el.  E o liniște a “necreatului încă”, o liniște cât un tărâm magic în care încă nu există nimic, niciun gând, nicio dorință, nicio dramă, nicio poveste de spus, nicio rană de vindecat, nicio dramă de uitat, niciun cuvânt și niciun cântec, niciun “tu” și niciun ”eu”. Toate sunt așa necreate, toate și toți la fel, pentru ca la cea mai mica mișcare în conștință, să înceapă să capete formă, gust, sunet, vibrație, viață. 

Și îți dai seama că doar asta există cu adevărat, o înșiruire de momente de prezent necreate încă care o dată petrecute și experimentate pleacă iarăși în tărâmul magic al “neacreatului încă”.  Mai rămân unele picături de care ne-am îndrăgostit când erau vii în prezent și nu le-am lăsat să mai plece de unde au venit. Picăturile acestea, ca și unii oameni, se pot transforma în fantome și strigoi care să ne bântuie cu tristețea lor de anu fi lăsate să plece în liniștea “necreatului încă”. 

Un moment, o clipă, o secundă în care timpul nu există, în care uiți de “tine” și de “mine” de povestea ta și de povestea mea...Acestea sunt momentele în care putem privi prin matrix-ul, iluzia, jocul, maya acestei vieți și a rolurilor noaste, aducându-ne aminte din nou și din nou, de noi, de cei de dinainte de a fi ceea ce astăzi zicem că suntem „noi”, pe vremea când eram doar “necreat încă”.

Cu drag,

Prama

 

Adio dar hai stai cu mine!

 

Eram într-un cerc de prieteni deunazi, și mai în joacă mai în serios, adevăr sau provocare, sunt intrebată “Cu cine ai face dragoste acum?” Spun, oarecum neașteptat și pentru mine ”Cu iubitul meu”. Și cum mi se rostogoleau cuvintele din gură, ceva în mine știa că răspunsul ăsta e de demult, și că iubitul meu nu mai e iubitul meu de ceva vreme. Ceva în mine, vede imediat neadevărul, ca pe un miros înțepător, pe care nu te poți preface că nu îl simți. Și ceilalți din grup au zâmbit și au zis “Ce frumooos!”. Însă același ceva din mine e și în ei, și și pe ei, ca și pe mine, i-a “înțepat” neadevărul meu. Acel ceva e conștința, una și aceeași, în toți și în toate.

La început ne doare că celalalt nu e așa cum ne dorim sau avem noi nevoie. Și într-atât suntem îndrăgostiți în mod absolut și avem nevoie de roz, de basm, de frumos și de bine, încât preferăm să ne ignorăm conștința și adevărul rostit de aceasta, și să sperăm că celălalt și circumstanțele, se vor schimba urmând scenariul învizibil din mintea noastră. Facem compromisuri, strângem aprig din dinți, plângem pe muțește și a doua zi o luăm de la capăt, cu simțul fals al datoriei, devotamentului și loialității față de celălalt. Iar celălalt se schimbă și tu te schimbi, și circumstanțele se schimbă și ele…de obicei ducându-te și mai departe de scenariul dorințelor tale de la început.

Durerea ignoranței începe încet să te schimonosească pe dinăuntru, să îți construiască ziduri de apărare și fortărețe de aparent confort, fericire și împlinire. Asta până când tot acel ceva din tine e mult prea puternic pentru a putea continua să ignore, să închizi ochii și să te minți. Și atunci începi să spui cuvinte care dor și care știi că vor fi punctul acela pe care tot ai amânat să îl pui poveștii din capul tău. 

Și parcă cel mai tare doare nu însăși faptul că o relație nu mai merge și că te afli pe un alt drum decât cel de lângă tine, cât conștientizarea iluziei în care ai trait câteodată ani la rândul, în poveștile și proiecțiile tale, în ignoranță. Și iata că ne e dat să trecem prin experiențe în care să ne clădim visuri, dorințe, atașamente, basme și Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene, doar pentru ca apoi să le părăsim recunoscându-le frivolitatea și inconsistența existenței lor. Nu e ușor, cum nu e nici greu…E un proces natural și firesc ca viața însăși.

Ce rămâne din toate aceste experiențe? Tu, într-o construcție spirituală, psihică, emoțională, cu totul altfel, decât tu cel/cea de la începutul experienței cu pricina. Rămâi tu și conștința ta, și mai ales decizia ta de a urma adevărul și conștința dincolo de durere, lipsă, necunoscut, disconfort, frica de a lua-o de la capăt și de a trece prin același scenariu, toate în fapt o iluzie. Toate aceste momente, în care alegem adevărul simțit, conștința, viața, nu fac decât să ne aducă aminte din nou și din nou că singurul lucru statornic, adevărat și neschimbător în această viață este conștința, adică ceea ce suntem dincolo de povestea existenței noastre de la un moment dat.

Acum am timp sa nu am timp

M-am trezit de doua zile cu un sentiment puternic ca nu mai sunt in criza de timp. Asa brusc! Desi am un program, nu ma grabesc niciodata si totusi ajung la timp, si chiar mai devreme. 

Am timp dimineata sa imi beau toata cafeaua pe indelete, cat timp imi incalzesc fata la soare si vantul imi  bate in plete. Am timp si chef sa imi curat fata, sa ma cremuiesc si sa imi aleg in tihna hainele cu care sa ma imbrac in ziua aceea. Timpul nu mai e o grija, nu mai imi sta in coaste ca un profesor aspru care imi aminteste de fiecare data cat de incapabila sunt si cum trebuie sa incerc mai mult si mai bine. Nu...acum curge linistit in ritmul lui, si cumva, fara eforturi, eu si el curgem impreuna, fara sa ii simt prezenta intr-un mod vadit.

Si nu ma refer nicicum la faptul ca inainte aveam multe de facut si nu aveam timp pentru fiecare lucru in parte, nu! Ma surprindeam deseori trezindu-ma sambata, duminica foarte devreme, chiar daca nu aveam niciun program, doar ca sa am timp mai mult. Nu ma intrebati pentru ce ca nu am ajuns atat de departe atunci cu intrebarile. Doar ca simteam ca nu am timp, ca totul trece prea repede, ca nu am timp sa ma uit la mine, sa ma cremuiesc, sa ma plimb, sa ma misc, sa ma intalnesc cu prietenii, sa citesc, sa pictez, sa cant, sa fac curat, sa merg la cumparaturi, sa scriu, sa imi aranjez gradina, sa vopsesc terasa, sa tund iarba, sa ma gandesc la un nou business, sa fac curat in pod, sa... Da' nici nu mai conteaza, caci in fapt imi dau seama acum ca ceea ce imi lipsea era asezarea dulce pe care o simt acum in mine. Simt ca orice se intampla in afara mea e atat de stramt, limitat si trecator. Insa cand inchid ochii si ma uit inauntru totul e perfect asa cum e, totul are o rezolvare, totul curge, totul e fix la timp, fiindca chiar si timpul e in timp. 

E ca si cand ai stat toata ziua pe afara incercand sa aduni niste vrescuri sa pui de un foc sa te incalzesti, insa vreascurile erau umede, chibriturile la fel, hartia prea putina, vantul puternic, ba s-a mai pus si pe nins si ti-a intrat deja apa in bocanci... Si cineva iti zice "Da' de ce nu intri in casa la cadura si te chinui asa pe afara!" si nu prea intelegi ce zice, care casa, unde, care caldura...Il faci nebun, si iti continui treaba caci iti e foarte frig. Mai vine un nene pe strada si iti zice acelasi lucru. Incepi sa te uiti in jur, ca tu habar n-ai sa fie nicio casa prin jur, dar daca oamenii astia insista ca ei o vad... Si parca prin ceata inghetata vezi la nici 10 metri de tine, ca prin vis, streasina unei case. Si te apropii, si te apropii, si ajungi la usa... E casa ta si parca nu, si astfel nu prea indraznesti sa intri. Lumina e aprinsa, focul arde in soba si ceaiul  e fierbinte in cana de pe masa. Stai cu promoroaca la nas pana cand, picioarele prea inghetate te fac sa treci peste orice jena, si sa intri cu orice risc. Miroase a scortisoara. Te descalti, intri, si incepi sa strigi dupa cineva. Nimeni. Cu cat strigi parca iti aduci aminte ca aveai si tu o casa fix la fel. Uite, parca aici langa soba era o paturica si niste sosete de lana. Surpriza e si mai mare, cand le gasesti fix acolo. Atunci iti trazneste ideea ca asta ar putea fi casa ta, da ceva te-a lovit in freza afara si ai uitat de ea... stateai cu vreascurile alea ude sa le aprinzi. Si uite asa, stai acasa la tine, cu un ceai in mana, cu picioarele lipite de buza sobei si te simti fericit. Nu mai conteaza atunci absolut nimic altceva, decat caldura, pacea, linistea si iubirea domolita care danseaza in ritmul focului din soba. Si atunci ai timp...

Acum am timp, sa ma uit dupa mine, sa ma uit din mine, sa ma uit la mine, sa ma uit in jurul meu si am timp chiar sa vad, si chiar sa aud si chiar sa simt. Acum am timp sa nu am timp...

Un Dragobete…fara datorii!

Nu mi-a fost nicicand mai clar faptul ca o virtute se poate transforma usor intr-o pacoste... iubirea. Stiu, pare ciudat. Pana si mie imi pare ciudat acum cand pun asta pe hartie, insa asta e adevarul. Totul pornea de la o loialitate prost inteleasa ca un simt al datoriei dus la extrem, fata de celalalt. E o vorba “Sa iti faci datoria!”…Cam asa am inteles eu si familia mea sa iubim, facandu-ne datoria, de parca insasi iubirea pe care o simteam de la celalalt trebuia retribuita cumva, si asa se crea “datoria”. Era ceva atat de subtil si de inconstient incat totul se transforma intr-un automatism si un dat. Familia si prietenia se transformau astfel, intr-o relatie de putere in care cineva era mai presus decat celalalt in iubire, in care unul era “dator” celuilalt. Si asta doar fiindca cel care era "mai prejos" nu avea curajul, increderea, puterea dar mai ales iubirea si stima de sine, de a fi egalul celuilalt, egalul autoritatii pe care o iubea si o stima atat de mult.

De mica am suprapus iubirea parintilor peste sacrificiile de ordin material pe care le-au facut pentru mine. Si parintii mei, cred ca au suprapus de multe ori iubirea peste posibilitatile lor materiale de a-mi oferi anumite lucruri sau oportunitati de care aveam nevoie. Desi nu sunt unul si acelasi lucru,  ele tind sa mearga mana in mana. Spre exemplu, mama si tata au fost la polul opus. Daca mama a facut imposibilul din punct de vedere financiar, ca sa merg la un liceu bun, la o facultate buna, la bursa in straintate, la cercetare in strainatate, inhamandu-se uneori la datorii mult peste puterea ei de a le acoperi, doar dintr-o mare iubire fata de mine si un profund simt al datoriei, tata s-a pastrat intr-o linie neutra, in care toate erau aparent bune si frumoase, pana cand se ajungea la spinosul subiect al banilor. Atunci de obicei se supara, in primul rand pe mama, apoi si pe mine, pana cand trecea evenimentul nascator de nevoi financiare, si imediat dupa, devenea din nou, iubitor si deschis la vorba.

Si desi mama mea eroina, nu mi s-a plans niciodata, repetandu-mi ca a fost alegerea ei si nu o regreta, dintr-un motiv mult prea subtil si pentru mine si pentru ea, fiecare chin al ei facut in numele iubirii ce mi-o poarta, devenea o “datorie” in plus pentru mine. La polul opus, lipsa sustinerii din partea tatalui meu, a condus sigur si rapid, la negarea oricarei prezente a lui in viata mea. Asta desi paisprezece ani am impartit aceeasi casa, zi de zi. Ca si cum iubirea dintre noi era o contabilitate cinica, in care el avea “datoria” sa ma iubeasca si sa ma sustina, si eu, la randul meu, sa il iubesc si sa il sustin. Pe atunci nu prea stiam niciunul de capul nostru, si credeam ca trebuie musai sa faci ceva ca sa fii iubit. Mama vroia iubita, tata nu prea. Si uite asa, simtul "datoriei" era direct proportional cu nevoia de iubire.

Nimeni nu punea in cuvinte asta, nimeni nu pretindea in cuvinte asta celuilalt, caci contabilitatea asta emotionala era “presupusa, inconstienta si subinteleasa”. Si asta cam in orice familie din acea vreme. De multe ori o suprindeam pe bunica mea mai ales, povestind la cafea cu prietenele ei, “Eu nu stiu de ce X e nefericita. Barbatul ii aduce bani acasa, nu o bate, nu o inseala si nu bea.” Iata abecedarul fericirii in cuplu de pe atunci. Altfel, si intre soti, iubirea era o “datorie”, si chiar daca sub acea “datorie” iubirea se usca pana nu mai exista nimic, “datoria” se incapatana sa ramana. Si cu cat “datoria” era mai mare, cu atat “iubirea” era mai putina, si chinul mai prezent. Femeile si barbatii mascau durerea, frustrarea, umilinta si lipsa iubirii, sub umbrela iluzorie a “datoriei” de a fi si a se purta intr-un anume fel, de a se pastra intr-o casnicie, sau de a se anula incet-incet pe sine .

Si iata ca, sub aceasta plamada, intalnim astazi tineri care se dau de-a rostogolul din “datorie” pentru parintii lor, stau impreuna cu acestia pana la varste adulte, se casatoresc cu cineva pe gustul parintilor, au copii pentru ca parintii isi doresc nepoti, fac o facultate pentru ca parintii isi doresc ce nu au putut ei sa faca, toate astea ignorandu-se pe ei si dorinta lor interioara. Si asta fiindca asta e modelul, al unor parinti crescuti sub semnul “datoriei” care si-au depasit cu mult capacitatea, mai ales materiala, la momentul copilariei copiilor lor, ca unica forma cunoscuta de ei la acel moment, de expresie a iubirii lor fata de odraslele lor.

Asa ne suparam si pretindem de la iubitii/iubitele, parintii, prietenii sau copii nostri anumite comportamente conforme cu printipurile noastre, de aceea ne simtim tradati atunci cand cineva drag alege un drum conex sau diferit decat impreuna cu noi, de aceea ne simtim atat de indatorati fata de cel ce ne iubeste, fie el prieten, iubit/a, sau ruda, nefiind in stare de pune niste granite al spatiului propriu si personal in care guvernezi de unul singur. Tot de aceea cand cineva ne face un cadou simtim nevoia sa ii intoarcem fapta, sa ii intoarcem complimentul sau sa facem o glumita autoironica pentru a minimaliza complimentul sau gandul bun, impotenti fiind de a sta pe loc, de a zice “Multumesc!” si de a savura asta pe dinauntru.

Dar cred ca lucrurile se schimba, si suntem pusi la marea incercare de a ne elibera de “datorii” fie ele materiale, karmice, emotionale, sociale sau de orice fel, de a pune materialul pe al doilea loc si de a descoperi, ce e cu adevarat pe primul loc. Mai intai dintr-o neimplinire si tristete profunda, stranie si fara sens, apoi dintr-o bucurie, trezire si nevoie de impartasire cu ceilalti. Caci ce poate fi pe primul loc altceva decat iubirea cu toate formele si valentele ei nemarginite insa iubirea libera, neconditionata si nestingherita, iubirea care se naste direct din noi, fara motiv, fara vreun aport personal, si fara nicio pretentie, datorie sau repros, izvorata dintr-o profunda aflare si iubire de sine.

Asa ca iubesc fara datorii, pe cine-mi place, cat imi place si cand imi place, zbor, ma intind, ma strang, rad, tac, scriu, vorbesc, respir, expir, ma bucur, muncesc, alerg, stau, sunt recunoscatoare, traiesc, sunt libera si fara datorii…

Supararea cand imi vine, rad, iubesc si ma fac bine

E vremea bilantului si a promisiunilor solemne pentru anul care vine, a intentiilor si a sperantelor. Si uite asa ajung sa citesc si sa aud numai mesaje pline de multumesc, te iubesc, iertare, compasiune, iarasi iubire, bine... intelegeti idea. Si asta ma lesina, ca o bere rasuflata intr-o zi de vara torida. Adica, berea e buna, daca ar mai fi fost si rece, era perfect, isi atingea scopul. Cam asa si cu mesajele astea. Bune ele, dar daca ar mai fi si pe sincere, sa ilustreze realitatea din interior, ar fi perfect, ar fi un act care ar emotiona si ar incuraja pe ceilalti de langa sa isi permita sinceritatea cu ei insisi, macar o data pe an.

Asa ca... asta e mesajul meu de an nou, unul brutal de sincer.

Ma simt suparata, tare suparata, pe neputinta celor din jurul meu, pe indaratnicia de a fi neputincioasa si de a ma chinui, indaratnicie familiara si celor din jurul meu, pe lipsa de curaj si consecventa in decizii si de irosire in lucruri mici si neinsemnate, cum ar fi aceasta suparare.

Ma simt suparata si impung, n- am rabdare, ma enervez repede si scriu mesaje suparate care sapa in cei dragi din jurul meu. Apoi imi pare rau si imi dau seama ca ii iubesc asa cum sunt, cu neputinte, cu imperfectiuni, cu nesigurante si incapatanari. Sunt oamenii mei, si ...ia ghici, ei sunt eu...

Si asa imi dau seama cat de suparata sunt eu pe mine, pe neputinta din capul meu, pe lipsa mea de rabdare, pe lipsa mea de consecventa, pe lipsa mea de fermitate in decizii, pe lipsa de curaj, pe temerile si nesigurantele mele. 

Si atunci ma uit in jurul meu. Iubitul imi spune "Sweety...love you as always!You are like a magnet." Ma suna mama. "Fata... Te iubesc mult!". Ma suna tata. "Fata tatei...sa ai un an minunat!" Danuta bate frisca in bucatarie in locul meu pentru tortul de diseara, Mihaela ma ia in brate ma pupa si imi spune "Tare te iubesc sora mea!" si atunci Olguta incepe sa rada in hohote fara motiv. Si uite asa, ma buseste plansul cand imi dau seama ca oricat de uricioasa si suparata si ciufuta as fi, ei cu totii ma iubesc, si mai mult, si mai cu foc...Si atunci imi dau seama ca toti oamenii din jurul meu sunt eu, care isi cheama acasa ruda mai suparata, mai furioasa, mai ciufuta, mai moroconoasa, aia care de Anul Nou ar vrea sa stea in varful patului si sa se uite la Vasile Muraru si sa planga la glumele lui rasuflate, printre pahare de sampanie si sandvisuri cu salam de sibiu. Si atunci, incep sa rad, in hohote, incep sa plang si sa rad ca si cum Universul ar rade cu lacrimi de tragediile mele insignifiante, si minuscule, si rizibile...

 

Si atunci rad, si rad, si plang si rad, si iarasi rad. si mai plang... Si ma bucur, ca traiesc, ca plang, ca rad...ca am oameni in jurul meu care ma invata zilnic cum sa iubesc, de fapt...cum sa ma iubesc, cu toate putintele si mai ales cu neputintele mele, cu stangaciile si morocaseniile mele, si ezitarile si neajunsurile mele, stiute si mai ales nestiute...asa cum ma aflu, mai mult, mai sincer, mai deschis, mai autentic.

 

Asa ca va doresc...un sincer... La multi ani!

Iosicumini

Mos Craciun traieste!

Asa mi-a spus o prietena draga! Ce-i drept uitasem sau poate doar nu ma mai gandisem la asta demult, foarte demult. Si cu toate astea, acum ca tot mi-am amintit de el, imi dau seama ca a fost si este cu mine mereu..nu doar de Craciun.

 

Prima mea amintire cu Mosul este din timpul gradinitei, sau “caminului” cum ii spuneam noi, unde ma ducea mama. Aveam in jur de 5 ani. Era Craciunul si purtam o pelerina din saten alb cu floricele si o coronita de printesa pe cap. Nu imi aduc aminte ce cantec sau poezie am spus atunci, insa imi aduc perfect aminte momentul in care Mosul m-a luat in brate si m-a pupat multumindu-mi. Apoi a cautat prin sacul lui rosu si mare si mi-a intins un cadou, pe care surpriza…scria chiar numele meu. Surpriza a fost si mai mare cand am deschis cadoul si am gasit un set de gatit de jucarie, fix asa cum imi dorisem eu. Atunci am avut asa o bucurie de intensa, fiindca nici nu credeam ca exista set de bucatarie de jucarie…si iata ca Mosul, nu doar ca l-a gasit, ci mi l-a si adus. Acum imi dau seama ca ceea ce m-a bucurat cel mai tare, nu era cadoul in sine, ci faptul ca Mosul stiuse exact ceea ce eu imi dorisem, si surpriza….fix aia mi-a si adus in dar. M-a bucurat enorm si m-a linistit sa stiu ca cineva, acolo la Polul Nord, stia exact ce imi doream, fara sa-i spun nimic, fara sa-l rog indelung, fara sa-l cicalesc, sa plang in fata magazinului sau sa dau din picioare. El stia pur si simplu si facea sa se intample.

 

Imi amintesc mai apoi ca intr-un an am decis sa ii testez limitele de darnicie si generozitate, sarind intentionat calul in asteptarile sau lista de codouri pe care mi-o doream. Alaturi de bicicleta, am trecut si patinele si o pereche de schiuri, si o papusa, si dulciuri. Daca era intr-adevar magie…ar fi trebuit sa le primesc pe toate ca in toti ceilalti ani.  In anul acela mi-a adus o pijama, o papusa (nu cea pe care mi-o dorisem eu) si cateva portocale. Am fost dezamagita insa mi-am spus ca Mosul nu face Hocus-Pocus ci asculta doar de dorintele adevarate. MI-a parut rau, caci nu imi dorisem cu adevarat niciunul dintre cadourile ce le pusesem pe lista. De atunci incolo am devenit foarte serioasa cu Mosul si i-am cerut doar ceea ce imi doream cu adevarat!

 

La scurt timp dupa aceasta patanie am aflat ca Mosul era de fapt mama care se strecura pe furis si imi lasa cadouri. Imi dadusem seama de lucrul asta cand vazusem cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului pijamaua care avea sa sada ulterior sub brad...nu de la mama ci "de la Mosul". Acum imi dau seama ca nu m-am suparat foarte rau fiindca ceva din mine a continuat sa creada.

 

Paradoxul cel mai mare, a fost ca peste ani, in timpul facultatii, singurul meu job, a fost nici de asistenta a vre unui avocat de succes din Cluj, nici la pizzeria din coltul caminului, nici in Carrefour, nici nicaieri altundeva decat in Satul lui Mos Craciun, in Rovaniemi. Eu am fost spiridusul lui Mos Craciun in mod oficial. Acolo am facut parte din magia lui Mos Craciun. Vorbeam cu copii care veneau zilnic sa il viziteze pe Mosul cu inima in palma. Iar Mosul nu s-a lasat mai prejos. Le-a luat inima lor micuta si sincera, a suflat peste praf de stele, si apoi la o turta dulce si un lapte de ren cu vanilie, deschideam cadourile care erau "fix" pe calapodul dorintelor copiilor - musafiri. Ma regaseam in privirea copiilor pe care ii vedeam in fiecare zi, in speranta, credinta si surpriza lor implinita ce li se citea pe fata. Asa ceva nu are cum sa fie doar o poveste de copii. E mult prea adevarat si puternic.

 

Mai tarziu, imi aduc aminte ca i-am cerut Mosului  un barbat dragut cu care sa am o relatie draguta, insa asa…de incercare, nu neaparat serioasa. Fara maritis, cunoscut parinti, mutat impreuna...asta era clar! Si s-a facut…cateva zile mai tarziu eram cu un barbat frumos cu nume predestinat de cuceritor, cu care am avut o relatie draguta, fara maritis si cu final la fel de intempestiv ca si inceputul. De incercare… M-a durut cand s-a terminat iar  printre sughituri si de ce-uri, mi-am adus aminte ca fusesem foarte specifica in ceea ce ii cerusem Mosului, iar Mosul imi adusese fix ceea ce cerusem. Na…acum mai enerveaza-te pe Mosul sau pe Romeo din povestea de mai sus. Nicicum!…Mi-am dat seama ca ceea ce-am cerut, aia am primit. Asa ca am invatat sa fiu atenta la ceea ce-mi doresc si cer.

 

Asa ca mai tarziu mi-am dorit o casa…pe pamant, si cu pamant. O casa batraneasca, cu personalitate care sa spuna o poveste, o casa calda in care sa intri si ca simti ca prinzi radacini. O saptamana mai tarziu, am intrebat la birou de o casa ieftina, aproape de Bucuresti si de metrou. Si in aceeasi zi, am gasit-o, iar peste jumatate de an m-am mutat in ea.

 

Insist insa de ceva timp la Mos pentru un barbat bun si bland, sufletul meu pereche, nu oricare, pentru barbatul care sa ma reflecte pe mine, fiindca sunt sigura ca exista undeva in aceasta lume larga un asemenea barbat. Si chiar daca nu a aparut inca, am credinta ca va veni cand eu imi voi dori cu adevarat. Precum setul de gatit de bucatarie din copilarie, ce nici nu as fi crezut ca se fabrica, si cand colo m-am trezit cu el in brate de Craciun. Cu fiecare Craciun pe care il petrec singura, fara El, si il intreb in gand pe Mos, cu nerabdare, de ce intarzie, imi vine in minte si inteleg ca eu am decis sa cresc de una singura pentru moment, iar Mosul nu poate decide peste mine. El doar reflecta ceea ce eu imi doresc cu adevarat. De altfel, simt cum cresc in fiecare clipa eu, ca femeie, ca om, ca suflet, cum sunt intr-un proces continuu de descoperire, de cunoastere, de intelegere, eu cu mine insami. Fiindca unele lucruri ies mai bine cand esti de unul singur, cum altele se invata mai bine in doi. Eh…eu sunt la etapa lucrurilor care se fac mai bine de unul singur. Si atunci...il simt pe Mos langa mine…vorbesc cu el, iar el imi raspunde in felul lui. Deci nu am cum sa nu cred in Mos Craciun caci el este cu mine si in mine.

 

Caci Mos Craciun este acel ceva bland si bun, care asculta si ofera, acea energie care te face sa ai fluturi in stomac si sa zambesti prosteste fara motiv, este ceea ce cheama familiile aproape, este caldura si lumina. Pentru mine Mos Craciun nu este o iluzie puerila. Pentru mine Mosul nu a incetat niciodata sa existe. El este credinta mea in mai bine, credinta mea  ca dorintele venite din suflet se implinesc fara exceptie, credinta mea si speranta mea si caldura mea si lumina mea, bucuria mea si cantecul lin cu miros de brad verde si portocale ce-ti curg lipicios printre degete. Mos Craciun inseamna surpriza coincidentelor aranjate cu mana, si a bucuriei ca nu esti singur, ca esti ascultat, iubit si daruit…

 

Asa ca Mos Craciun exista cu adevarat. Cred ca a venit si la tine :-)

 

(Mos)Craciun fericit!

 

Iosicumini

Sunt cu adevarat fericita! Ce ma fac?!

Ei bine da…sunt cu adevarat fericita. Sunt atat de fericita incat nu ma pot stapani sa nu scriu despre asta. Sunt fericita atunci cand ascult o melodie frumoasa, atunci cand o cant la chitara cu “na-na-na”, sunt fericita cand mananc pipote de pui la cantina din colt, sunt fericita cand ascult colindele pe care le tot aud de cel putin 10 ani incoace, sunt fericita cand ajung la inot si-mi iese sau nu imi iese ceva, sunt fericita cand ajung acasa si ma asez in pat si focul palpaie in soba dupa ce mi-am ars mainile si m-am chinuit facand focul, sunt fericita cand vorbesc cu mama despre orice sau cand imi imbratisez cea mai buna prietena, sunt fericita cand imi iubesc cainele vagabond aciuat pe langa casa, sau cand merg in masina spre birou si imi beau cafeaua fierbinte in traficul infernal din Bucuresti…ce mai incolo si incoace…trebuie sa recunosc, n-am incotro, ca sunt fericita mai tot timpul si mai indiferent de ce fac, tot fericita raman. Si de aici se desprinde o intrebare…Eu ce ma fac, asa fericita?!

 

Nu, nu glumesc! Ce ma fac eu acum cu atata fericire pe capul meu?!

 

Stiu ca pare asa o nebunie sau un moft ce scriu eu acum, dar asa e. Am fost obisnuita de mica cu greul, cu nevoia, cu “descurcatul”, cu conflictele dintre “oamenii mari”, cu suferinte bagate sub pres,  cu treburi de “oameni mari”, cu neputinte si frustrari. Stiu foarte bine cum sa le descurc, stiu cum sa le administrez de fapt cred ca m-am obisnuit cu ele. Insa obisnuinta aceasta a sapat in mine, si atunci cand am crezut ca m-am obisnuit mai mult cu greul, atunci a inceput sa doara cel mai rau. Asa rau, incat nu mai puteam baga prea multe sub pres nimic.

 

Si fiindca devenisem o femeie puternica si mai ales inteligenta, nu se cadea ca durerea sa iasa pe gura oricum, ci doar impachetata frumos in poleiala unui sarcasm mai mult tragic decat comic, aspru, morocanos, dar inteligent. Sarcasmul devenise semnatura mea, acel ceva care ma definea si ma facea dorita, glumeata si inteligenta, printre prietenii, colegii sau cei din familia mea. Si atunci cand o prietena draga mi-a spus, neamuzata de o glumita de-a mea, ca sarcasmul este masura unei dureri ascunse…m-am simtit zdruncinata din radacini caci fara sarcasmul meu aspru, glumet si inteligent…cine mai eram eu? Cu alte cuvinte, fara durere si chin…mai existam? Stiu, raspunsul pare simplu si evident, insa simterea concordanta nu a fost la fel de simpla si evidenta pentru mine la acel moment.

 

Mi-am dat seama acum, ca imi era mult mai la indemana sa ma descurc cu greul decat cu binele, cu chinul decat cu usurinta firescului din lucruri, cu iubirea decat cu sarcasmul si micile rautati, cu tristeatea decat cu bucuria. Nu stiu de ce, probabil e o mostenire ancestrala a chinului si suferintei si o ignoranta vinovata fata de fericire, iubire si bucurie. Si nu ma refer la fericiri de moment, trecatoare si efemere…adica la un shopping in mall, la o inghetata mare cu ciocolata, la o destrabalare la KFC sau la masina noua din parcare. Nu ma refer nici la iubiri nascute din nevoi, suferinte si atasamente bolnavicioase, cum personal, cred ca a fost tiparul si obisnuinta pana de curand. Nu ma refer nici la bucurii fortate de tipare ale societatii caci toata lumea “trebuie” sa fie fericita, sa cante, sa manance si sa danseze de Craciun si Revelion, chiar daca poate cu adevarat ii arde sa stea in pijama cu capul in perna.

 

Cand vorbesc de fericire, iubire si bucurie, ma refer la o stare continua, nedeterminata si neinfluentata de nimic din afara mea. Vorbesc despre o emotie frumoasa care curge continuu si umple totul, vindeca si incalzeste. Am citit despre ea, am vazut-o la altii din jurul meu, insa recunosc ca desi ravnita, nu am crezut niciodata ca o voi simti in toata fiinta mea si ca ma va tine. E atat de emotionant sa ma observ fericita dupa o viata in care nefericirea a fost o virtute si un piedestal. E atat de emotionant sa vad ca sunt mai presus de neputintele si necredintele fiintei mele pamantene. Caci ceva mai presus de Elena care merge acasa in fiecare seara, doarme 4-5 ore si a doua zi se intoarce la birou, este o alta Elena, care stie foarte bine ca fiecare mers acasa si fiecare somn si fiecare plecat de acasa este o experienta pretioasa, ca o picatura chinezeasca ce la un moment dat va umple un pahar care va avea sens si va face diferenta si pentru Elena cea care acum doar merge acasa, doarme si a doua zi se intoarce la birou.

 

Este emotionant sa simt cu adevarat ca niciodata nu am fost singura ci doar nu prea am stiut de mine. Este emotionant sa simt ca intr-adevar nu mai am nevoie de nimic si de nimeni pentru a fi cu adevarat fericita. Si asta nu inseamna ca nu imi doresc inca mult sa ma indragostesc cu totul de cineva, si eu sa fiu el si el sa fie eu, si amandoi unul. Insa de abia acum imi dau seama ca o astfel de relatie nu se poate naste din nevoie, suferinta, singuratate si durere…ci din bucurie si iubire in primul rand fata de propria persoana.  Caci nu poti iubi mai mult pe cineva decat te iubesti deja pe tine insuti.

 

Deci…ce ma fac eu acum? Am plans astazi de vreo trei ori de bucurie si recunostinta. E ceva ce nu poate fi pus in cuvinte care ma atinge profund si ma emotioneaza. Ce ma fac eu? TRAIESC…mai cu foc si mai intens, mai constient, mai impacat si mai increzator in mine si in alegerile mele.

 

Si inca mi-e greu, si inca sunt cu neputintele mele, si inca sunt cu fricile mele, si inca sunt cu greutatile si neajunsurile din viata mea. Nu, nu au disparut cu toata fericirea de care va vorbeam mai sus. Dar toate imi par acum firesti si necesare, ca niste lespezi pe care scrie “Pasul 1”, “Pasul 2”, “Pasul 3” si asa mai departe…Pana unde? Pana nicaieri si pretutindeni…caci nu prea conteaza destinatia  ci cum te petreci pana acolo.

 

Asa ca sunt cu adevarat fericita si traiesc!

 

Cu drag,
Iosicumini

Ce stia Elena si uitase

Am vazut zilele acestea un film care m-a impresionat enorm si a avut o mare rezonanta in mine, What Maisie Knew, dupa un roman de-al lui Henry James. E un film care mi-a adus aminte de inocenta cu care un copil isi iubeste parintii in ciuda ratacirilor lor, de profunzimea si deschiderea cu care iubeste un copil pe orice necunoscut ii ofera deschidere si iubire, de loialitatea cu care iubeste un copil, de masura nemasurata cu care iubeste un copil. Pe toate astea le-am regasit in copilul din mine. Pe toate astea le-am trait si cu filmul asta mi s-a deschis un nou sertaras in suflet, in care tineam ascunse de ochii privitorilor toate trairile mele de atunci, pe care cu mintea de acum, le credeam vulnerabile si mari stricatoare de imagine (am recunoscut, na!:-)).

Si poate n-as fi inceput sa scriu, daca nu vorbeam deunazi cu o prietena draga, care  tocmai intelesese cat de legata este ea de parinti, intr-un mod nefiresc in care parintii se poarta ca niste copii ce au o continua nevoie de afectiune si atentie, iar copilul a devenit un parinte mult prea responsabil si indoit de tot felul de sarcini si indatoriri ce nu ii apartin cu adevarat. Scenariul devine si mai dificil de jucat atunci cand ceea ce sta la baza unei astfel de relatii este o iubire imensa, profunda si inocenta, ca cea a lui Maisie, din filmul de care va povesteam la inceput, insa pervertita si inteleasa de-a-ndoaselea, prin ochii unui adult care nu a crescut suficient.

Eu cred ca suntem multi cei care am pornit de acolo. Ceea ce a realizat prietena mea, e o boala de generatie. Asa ca m-am gandit sa va si sa imi vorbesc despre mine, despre calatoria mea de pana acum, in speranta ca regasindu-va, cel putin partial, nu va veti simti singuri, nu va veti simti vinovati, nu va veti simti intr-un cerc vicios fara iesire, ba din contra. 

Precum multi tineri adulti de varsta mea, am doi parinti care nu au avut o casnicie bazata pe iubire, blandete si intelgere, ci mai degraba pe circumstante exterioare, pe fuga de ei, si speranta de-a gasi in celalalt raspunsul neimplinirilor si suferintelor lor de pana atunci. De ce? Din necunoastere, fiindca asa facea toata lumea, fiindca crescand la randul lor intr-o familie ce nu i-a multumit, si-au dorit ei insisi sa creeze o familie dupa nevoile sufletului lor. Insa nu si-au dat seama ca purtau cu ei, si in ei, mostenirea familiilor pe care le negau, pe care le criticau, fata de care doreau sa se desprinda si sa faca altfel.

Asa am aparut eu. La fel asemenea multor tineri de varsta mea, ca rezultat ambitios si incapatant al unui avort nereusit. Din nou, asa erau vremurile, asa facea toata lumea. Femeile isi doreau sa fie libere, in vremurile in care un regim le vedea precum o masina ieftina de crescut statisticile demografice.

Si desi parintii mei m-au iubit si ma iubesc si simt iubirea lor fata de mine, mi-as fi dorit sa fi venit in lume dintr-o iubire si o daruire totala a unuia fata de celalalt, asa cum imi doresc sa vina si ingerasul meu in lumea asta, cand o fi.

Si daca tot am ajuns la ce mi-ar fi placut si nu sa intamplat...e timpul sa impartasesc cel mai mare secret al copilariei mele. Recunosc ca atunci cand eram micuta, necunoastea parintilor mei mi-a produs o suferinta de care mult timp nici nu am stiut. Ma durea doar sufletul, asa cum o durea si pe Maisie, insa niciodata nu mi-am pus problema ca sufar, ca nu mi-e bine, ca cine ma face sa sufar, ca sa gasesc vinovati. Ii iubeam pe amandoi cu loialitate si fanatism. Si imi tremura sufletul de frica si de emotie atunci cand parintii mei se certau. Insa ceva din mine ma facea curajoasa si stapana pe mine. Eram curajoasa si stapana pe mine, de trei ori mai mult, cat si pentru mama si pentru tata.

Si asa am devenit un adult responsabil, capabil sa duca multe si sa rezolve multe, care era curajos, demn si stapan pe el, nu doar pentru parinti, ci si pentru oricine din jur care avea nevoie de ajutor. Mai putin pentru el insusi. Ajutam chiar si atunci cand nu mi se cerea asta. Ajutam, sustineam, sfatuiam, cheltuiam din mine pentru oricine imi era drag. Imi era greu, eram obosita mai tot timpul, nu aveam o viata personala, insa ma hraneam din faptul ca cei din jurul meu erau fericiti, linistiti si scapati de-o povara, cand eu eram langa ei.

Pana cand, am ajuns la capatul puterilor, sau mai bine spus, la un capat al puterilor, ca puterile sunt infinite de altfel. Un punct in care mi-am dat seama ca ceva trebuie sa se schimbe. Nu am realizat pe moment ca devenisem un erou salvator a tot si toate, insa stiam ca nu mi-e bine cum sunt.

Cand o draga prietena mi-a spus..."Elena, nu-i treaba ta! Nu-i ajuti cu nimic. Ei tot nu vor pricepe ce au de invatat din experienta respectiva, si tu vei fi din ce in ce mai obosita si depasita de situatie. Le ei din lectia lor de viata, si asta nu ramane neplatit. Drumul spre Iad e pavat cu intentii bune. Lasa-i. Se vor descurca si fara tine!"...am fost ranita, neincrezatoare si debusolata. Dar incet incet, acel adevar a sapat in mine si am inteles ca asa era.

Asa am inceput sa imi vad de treaba mea, sa ajut atunci cand mi se cere ajutorul si cand cu adevarat ajutorul meu sustine pe cel ajutat si nu ii inlocuieste efortul propriu. Asta m-a costat cateva prietenii pana atunci trainice, insa am stiut intotdeauna ca doar asa puteam sa ajut intr-adevar.

In ceea ce ii priveste pe parintii mei...ei m-au iubit in continuare, ba chiar mai mult decat inainte. Desi la inceput ma credeau intr-o secta, incet-incet au vazut schimbarea, iar schimbarea mea, le-a oglindit si nevoia schimbarii in ei insisi. Si asta fara prelegeri aride si carti de dezvoltare personala bagate cu forta pe gat. Increderea mea in ei, ca se vor descurca si fara mine corcolindu-i la fiecare pas, le-a dat forta si incredere in ei insisi.

Cand am vazut filmul cu Maisie, m-am reintalnit cu iubirea inocenta pe care le-o purtam, si de la care plecasem, pana sa ajung campioana salvatorilor de pretutindeni. Iubirea aceea inocenta care  uita tot,  iarta tot, pune balsam peste rani, oblojeste, mai presus de orice judecata, care nu are nevoie de dovezi, justificari, explicatii sau intelesuri pentru sine. Ea doar exista si se manifesta in ciuda logicii, in ciuda suferintei, in ciuda prejudecatilor, in ciuda limitarilor si tiparelor. Ea este acolo. Mi-am dat seama ca pervertisem iubirea aceasta din mine, si o transformasem in altceva nefiresc. Uitasem cum se simte si cum e ea. Si asa m-am intregit.

Povestesc astea fiindca astazi a fost prima data in viata mea, in care m-am uitat in urma si m-am identificat cu aceasta iubire a toate cuprinzatoare si nu cu neputinta, cu vinovatia, cu furia si neiertarea pe care le simteam adult fiind, cand ma gandeam la copilaria mea. Si asta se simte tare bine.

In acelasi timp imi dau seama ca singurul mod in care cu adevarat imi pot ajuta la randul meu parintii si pe toti cei dragi mie, nu este acela de a le purta poverile, tiparele si neputintele mai departe, ci, tocmai acela, de a iesi eu insami din neputinta, si de a intra in propria putere, de a iesi din necunoastere si de a deveni constient si responsabil de fiecare moment al existintei mele si nu responsabil de existenta celorlalti,  de a iesi din vinovatie si de a intra in acceptare si deschidere, si astfel, sa ii inspir, sa le oglindesc propriile lor valori de care nu sunt inca constienti, sa fiu un viu exemplu ca exista viata si in afara tiparelor si neputintelor.

Increderea ne diferentiaza si dorinta de a face cu adevarat schimbari, in ceea ce traim si in ceea ce simtim. Si ceea ce e cu adevarat frumos, uimitor si miraculos de-a dreptul este ca aceasta schimbare creaza un efect de Domino, in care si cei de langa se vor schimba mai devreme sau mai tarziu sau cel putin vor sti cu siguranta ca e nevoie de o schimbare.

Cu drag,

Iosicumini

 

Din nou

Cu totii avem neimpliniri, frustrari, lucruri pe care ni le-am dori sa arate altfel, la noi, la viata noastra, cu totii avem suparari, mai vechi sau mai noi, tristeturi de tot felul, stiute sau nestiute, ascunse cu grija dupa usa, cu totii am suspinat dupa un barbat sau o femeie, cu totii ne-am simtit la un moment dat abandonati, neajutorati si singuri.

 

Si totusi daca ar fi, sa vina un moment in viata ta in care cineva sa iti spuna "Renunta la toate astea! Esti liber! Si acum mai incearca o data! Fa din nou!", iar tu sa ai sentimental viu ca viata ta incepe din nou, intr-un mod insa mai constient si mai asumat. Cum ar fi?

 

Personal, am trecut prin multe etape de dezvoltare personala. Am plecat iremediabil de la stadiul in care multi dintre noi ne aflam, cu o copilarie pe care mi-as fi dorit-o un pic altfel. Apoi am trecut prin etapa in care mi se parea ca toata lumea din jurul meu e vinovata intr-o masura mai mare sau mai mica, de toata nefericirea si neimplinirea mea. Prin urmare, cautam cu disperare bucuria dar si implinirea tot in exteriorul meu. Aveam sentimentul viu ca la un moment dat va veni cineva si ma va salva.

 

Si asa a fost, insa nu cum mi-am inchipuit eu, pe-un cal alb si cu pletele blonde fluturand in vant ci prin diferiti oameni foarte dragi care mi-au aratat o noua cale spre mine, care m-au sustinut si mi-au dat viziune.

 

Nu m-am atasat niciodata de suferinta, mi-au placut intotdeauna bucuria, iubirea, lucrurile frumoase, gratioase si care emotioneaza. Asa ca atunci cand mi s-a dat sansa sa aleg, intre a-mi trai viata intr-un cerc inchis in care cineva imi da bice pe spate doar ca eu sa am de ce ma plange mai departe, sa am motive sa ii spun prietenei celei mai bune ca eu sufar mai mult decat sufera ea, am ales bucuria, am ales iubirea, am ales lucrurile frumoase, dar mai ales am ales sa imi conduc singura viata, asumat, ca un om mare, care reuseste dar care mai si greseste, care se bucura, care respira, care simte, care traieste pentru sine si in sine.

 

Am trait acest moment cu totul, cu fiecare simt in parte intr-o experienta uluitoare in care am luat parte la propria mea reciclare. Ce-am citit pana acum, sau ce am crezut ca am inteles sau experimentat pana aici, de abia acum a capatat cu adevarat sens. Nu stiu daca asta o fi trezirea despre care tot am citit in cartit, insa da...chiar simt ca m-am trezit, cu toata fiinta mea.

 

De ce va povestesc toate astea? Pentru ca stiu ca intotdeauna si pentru fiecare exista o cale dar ca totodata fiecare dintre noi avem nevoie de curaj, imbarbatare si sustinere, iar o experienta traita sincer si povestita la fel de sincer, poate ajuta. La ce? Sa iesim din teama, din frica continua care ne face obedienti, frustrati si neimpliniti, din lupta continua dusa aprig de egoul nostru cu dorinta launtrica de a face lucrurile altfel si de a fi fericiti, de a trai cu convingerea continua ca asta conteaza si ca daca potopul lui Noe ar veni maine peste noi, si ne-am trezi brusc fara nimic decat cu noi insine, sa simtim ca avem deja totul.

 

 

Eu si cu mine?

Ma bucur de fiecare data atunci cand ajung sa ma vad eu pe mine cu adevarat, si nu asa cum fac de obicei, sa vad doar imaginea pe care mi-am creat-o despre mine. Ma bucur de asemenea sa vad ca momentele astea sunt din ce in ce mai dese si mai profunde.

 

Am trait un astfel de moment recent. Atunci mi-am dat seama cat de obisnuita este mintea noastra cu superficialitatea. Gandim in tipare, punem etichete si trecem rapid mai departe, linistiti ca stim totul si controlam totul.

Pana si despre noi gandim in tipare si ne vedem intr-un fel anume, fie frumosi, fie urati, fie slabi, fie grasi, fie destepti, fie la mana celor destepti. Ne facem planuri pentru noi tot in tipare, si apoi ne strofocam o viata sa ne inghesuim in acel tipar. Si in tot acest timp, si in toata aceasta lupta, noi nu ne traim pe noi. Nici macar nu ne vedem, nu ne cunoastem, decat distorsionat, fals si fad prin prisma hologramei create de mintea noastra.

Si uite asa, intr-un moment in care toate lucrurile erau mai incalcite ca niciodata, cand simteam ca totul se clatina si oricat m-as stradui continua sa se clatine, cineva a scos o oglinda si mi-a pus-o in fata. Si apoi mi-a vorbit despre mine, despre mine cea de dupa holograma mintii mele. M-a scos de pe undeva, nu stiu de unde, si mi-a facut cunostinta cu mine.

M-a induiosat, m-a emotionat si m-a transformat cu totul acel moment, acea clipa in care mi-am inchis ochii pe dinafara si i-am deschis pe dinauntru. Mi-a placut ce am vazut si nu fiindca ar fi corespuns cu vreun plan B al mintii mele, ci fiindca era fix ceea ce eu simteam demult in mine, ca o voce surda, pe care de abia acum o desluseam. M-a facut sa vreau sa renunt la aparenta de parinte critic care intotdeauna are planuri inalte pentru copilul sau, ignorandu-i insa cu totul fiinta. E ca atunci cand parintele vrea sa devii neurochirurg, insa tu ai vrea sa dai la istorie, filosofie sau actorie.

Dar noi, astia din noi, desi acoperiti incontinuu cu straturi groase de uitare, frica si ignoranta, nu ne uitam niciodata dorul si crezul launtric, nu abandonam niciodata, speram incontinuu, strigam incontinuu, ramanem loiali de la prima viata si pana la ultima, avem rabdare perpetua si continuam sa zvacnim. Pana cand mai apare o oglinda, si ne vedem in sfarsit, ne cunoastem sincer si avem curajul sa ne manifestam!

 

Domn onorabil, singur, fara obligatii, caut suflet pereche

Recent am cunoscut un domn onorabil din toate punctele de vedere, dar singur. Era un domn care le avea pe toate si cu toate astea, nimic. Spun asta, nu din vocea de femeie romantica crescuta "pe aripile vantului", ci prin prisma faptului ca ascultandu-l, imi dadeam seama, ca era singurul lucru care il preocupa cu adevarat. Cum sa-si gaseasca "sufletul pereche" si sa aiba o relatie frumoasa "din toate punctele de vedere".

Prin ochii unei femei singure ca mine, singuratatea domnului onorabil, putea ingrozitor, a suflet necrozat inainte de vreme, a bube purulente cu radacini adanci in nevoia de a se agata, de a se ascunde dupa altii, de a-si nega propriile impotente. Toate astea ii subminau fatis masculinitatea si sapau ziduri tot mai adanci in jurul lui. Ciudat a fost ca refuza vehement orice  invitatie la a se vedea pe el, cu toate neajunsurile si bubele. Justifica intruna nevoia lui de a fi cu cineva, si nu de a se descoperi pe sine. "Suntem oameni normali, nu sihastri!"

Toata aceasta intalnire, mi-a clarificat in suflet tema singuratatii si a sufletului pereche. Nici eu nu l-am gasit inca, asa ca nu pot sa spun ca am o expertiza in domeniu care sa ma recomande pentru expuneri cu tenta didactica pe acest subiect. Si cu toate astea...

Sunt una dintre persoanele acelea care in viata au fost mai mult pe cont propriu, decat intr-o relatie cu cineva. Am invatat sa imi car singura cumparaturile, sa imi deschid singura usa, sa ma incalzesc singura seara in pat sub plapuma si sa imi fac singura cafeaua dimineata . Am trecut insa prin etapa in care credeam ca nu ar trebui sa fac toate astea singura, si am cautat cu disperare "pe cineva" care sa faca toate lucrurile astea cu mine si pentru mine, si mai ales, care sa ma iubeasca. Insa, nimic nu se lega asa  cum imi doream eu, si ce se lega se dezlega cu usurinta.

 

Am inceput atunci  sa merg la preot "sa-mi dezlege cununiile", sa citesc acatistul Sf. Ciprian izbavitorul de farmece, acatistul Sf. Nicolae ajutatorul femeilor necasatorite, Paraclisul Maicii Domnului si in cele din urma, sa merg chiar la un faimos clar-vazator. Simteam ca sunt singura  fiindca ceva nu se leaga.

 

Asa am ajuns rapid de la clar-vazator la psihoterapeut, care in timp mi-a devenit cea mai buna prietena. Asta fiindca ea m-a facut sa inteleg pentru prima data ca singuratatea mea pute rau. Pute fiindca ascunde suferinte vechi, neiertari, manii, furii, orgolii, culpabilizari, victimizari si autoculpabilizari si tot felul de puroaie care in timp ajung sa iti putrezeasca sufletul, si sa puta. Am inteles atunci ca ce se afla in tine, se afla si se reflecta si in jurul tau.

 

Si pentru prima data in viata mea stiam ce am de facut. Sa ma descopar, sa ma vad, sa iert, sa uit, sa fac curat dupa mine, sa ma impac cu mine si cu viata mea, sa ma descopar din nou, din ce in ce mai profund, sa traiesc, sa ma bucur, si asta eu cu mine. Am inteles ca nu trebuia sa astept "pe cineva" pentru a fi fericita.

 

Acum dupa ce a trecut ceva timp de cand m-am pus inapoi pe sensul firesc, spre mine si in mine, imi dau seama ca drumul acesta nu are sfarsit. Sunt uimita sa descopar lucruri absolut noi despre mine in fiecare zi. Dar idea nu e sa ajungi la destinatie, caci ea e nesfarsita ca si tine, ci sa inveti drumul si sa-ti amintesti cum e sa pui un pas dupa celalalt pe acel drum. Atat! 

 

Si atunci cand il ascultam pe domnul onorabil dar singur, imi dadeam seama ca in tot timpul acesta cat mi-am dorit cu disperare furibunda pe cineva, in fapt nu-mi doream pe nimeni altcineva decat pe mine. Astfel, ceva din mine, de care eu nu aveam niciun habar, a hotarat cu mult inainte ca mintea mea sa hotarasca si ea, sa nu devin o alta nevasta cicalitoare care vrea sa stie si sa controleze tot, ciufuta si neimplinita, dependenta totusi de "barbatul ei", oricum ar fi fost acesta; ci o femeie care se cunoaste, se stie, se descopera si se iubeste asa cum e, capabila sa impartaseasca din aceasta iubire cu un barbat asemenea.

 

Imi dau seama de abia acum ca uitasem sensul lucrurilor, al vietii, al iubirii. Si atunci cand se intampla asta, incepi sa te resetezi automat si sa revii la setarile din "fabrica". Era nevoie sa imi regasesc acel sens primordial care nu era in exteriorul meu, nici la preot, nici la clar-vazator, nici chiar la psihoterapeut, ci chiar inauntrul meu si acolo fusese mereu. Stim instinctiv, cum sa iubim si pe cine. Cum spunea Albisetti "Nu putem iubi fara sens. Iata cheia magica, "Iubeste-i pe ceilalti ca pe tine insuti." care inseamna exact asta: punctul de referinta, daca vrei sa iubesti, este a te iubi, a te cunoaste pe tine insuti. Si pentru a o face e nevoie sa stii sa dai sens, inteles lucrurilor."

 

Asa ca imi dau seama acum ca singuratatea nu este un blestem, nu este un stigmat sau o nedreptate a vietii, ci chiar o binecuvantare, atunci cand te-ai ratacit, cand ai uitat de tine, cand esti fara de tine. Cum ai putea oare sa iti recunosti sufletul-pereche fara sa stii de propriul suflet?!

 

 

 

 

Intre doua inghitituri de vin fiert

Afara ninge mult si repede. N-am mai iesit din casa de o zi jumate si simt ca am schimbat Bucurestiul alunecos de vineri seara, cu un oras din Laponia molcom si lent, cu nameti uriasi, mult vin fiert cu scortisoara si coaja de portocala. Asa incat e un bun moment, pentru ganduri noi, frumoase, in care sa te pierzi pana la urmatoarea inghititura aburinda de vin fiert.

Si asa m-am trezit dusa pe un derdelus jucaus undeva intr-o tara fara nume, in care nu aveam amintiri ci doar experiente, in care priveam totul ca si cum ar fi fost prima data cand imi iesea in cale. Acolo l-am intalnit si pe el, un fat-frumos nonconformist care prefacea magia in realitate, dar care peste toate astea era bun si bland. Mi-a umplut inima de bucurie. Acolo insa, nu stiam nici de ce si nici macar cine e. Insa nici o intrebare nu isi avea rostul si astfel, nici raspunsul nu conta.

Inca o inghititura fierbinte si scortisoara ma inunda usor.

Nici azi nu m-a sunat. Mi-as fi dorit mult sa o faca. Daca a gasit pe altcineva intre timp? Si totusi, mi-as dori sa ne spunem o data de suntem prieteni sau ceva mai mult. De ne iubim sau de-am fi putut sa ne iubim. Sa-l sun? E prea de tot. Nu se cade. Mi se pare firesc sa respect fiecaruia ritmul si spatiul, asa cum imi place si mie sa fiu nestingherita in spatiul meu. Mi-e frica? De asta oare nu-l sun? Daca imi spune ca gata s-a hotarat sa se insoare cu prima lui iubire cu care s-a reintalnit dupa ani la cafeneaua din colt? Daca imi spune ca e cu cineva la cina si nu poate vorbi? Ei si? Macar stiu cum stau lucrurile. Ne vom bea in continuare ceaiul impreuna si vom vorbi despre eternitatea unei lumi mai bune si mai autentice. Si daca totusi imi spune ca si el s-a gandit la mine? Si daca imi spune ca e la scara blocului meu si ma intreaba interfonul? Ce-i zic eu atunci? Sa-i zic ca m-am gandit la toate nenorocirile de mai sus? Sau pur si simplu sa ii spun ca m-am gandit la el?

 

Inca o inghititura calduta. Ma duc sa-mi incalzesc vinul, imi era mai bine in lumea fara amintiri si intrebari, fara raspunsuri sau certitudini.

 

 

Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste!

Nu stiu cum a fost pentru voi, insa pentru mine era un moment mult savurat oracolul iubirii personificat in fiecare dintre margaretele din gradina bunicii mele.

Imi amintesc si acum, cat de emotionata eram de fiecare data cand, cu o margareta in mana, ma gandeam intai la baiatul caruia ii inchinam oracolul respectiv. Inima incepea sa imi bata si ma inroseam instant in obraji. Era ca si cum ar fi fost in fata mea, intr-unul dintre acele momente pe care le-am trait ca femeie ulterior, si in care El iti spune ca te iubeste sau ca dimpotriva, ar prefera sa ramaneti doar prieteni.

Numai ca diferenta dintre Eu cea de atunci din gradina bunicii mele, si Eu cea de acum, este ca atunci nu acceptam nici in ruptul capului ca margareta ghinionista sa isi opreasca petalele fix atunci cand El, nu ma iubea. Eram in stare sa sacrific jumatate din gradina bunicii pentru un scop nobil, acela de a mi se confirma iubirea pe care Eu o purtam in suflet.

Cam asa cred ca am fost educati cu totii, sau chiar as indrazni sa devin un pic mai mistica si sa spun ca asa ne-am nascut, cu un viu instinct de a cauta iubirea, de a o descoperi in toata splendoarea si de a o manifesta plenar in fiecare secunda a existentei noastre.

Pentru un motiv sau altul, invatam sa cautam iubirea in exteriorul nostru. Simtim iubirea sub forma cardurilor de fluturi ce ne bombardeaza stomacul, doar atunci cand El sau Ea se afla langa noi. Ne simtim completi si in siguranta doar atunci cand mama ne tine de mana si ne asigura ca raul e trecator iar binele invinge de fiecare data.

Si desi ma bucur sa am fiecare dintre aceste experiente in care se resusciteaza acest minunat sentiment in mine, cred ca se acorda o importanta mult prea diminuata redescoperirii potentialului viu de iubire din fiecare dintre noi si accesarea si manifestarea lui, independent de cadrul sau persoanele in preajma cui te afli.

Cred sincer ca primul pas pe care ar fi potrivit sa il facem, pe care eu una l-am descoperit pe la 30 de ani, ar fi sa ne descoperim pe noi, in loc sa ne cautam in bratele, vorbele si ochii celor de langa noi. Simtim nevoia aproape fizica sa stam lipiti unul de celalalt intr-o relatie, sufocandu-ne reciproc, tocmai din aceasta nevoie de regasire de sine a fiecaruia dintre parteneri. Celalalt are astfel menirea de a oferi o confirmare a noastra si a puterilor de super-erou imatur investite. Si pare paradoxal insa regasirea si constientizarea de sine, se ating doar in singuratate.

De aceea ma gandesc ca in loc sa iesim dintr-o relatie, doua, o suta, sifonati de fiecare data, mai degraba sa incepem sa ne descoperim pe noi, cu bune si cu mai putin bune, sa ne acceptam "la pachet" si sa ne asumam. Cred ca un asemenea proces facut anterior unei relatii de fiecare dintre cei doi viitori parteneri, ar face ca ei sa se concentreze mai putin asupra acoperirii traumei/deficitului celuilalt, si mai mult asupra punerii in comun a unui "pachet" viu de sentimente, trairi, emotii, istorie de familie, experiente, daruri, haruri aflate intr-o perpetua fluctuatie, pentru a crea si pentru a creste impreuna.

Poate parea cumva acelasi lucru insa nu e, cel putin pentru mine. O data cunoascuta, acceptata si asumata, eu una m-am simtit mult mai libera in raport cu cei de langa mine. Nu ca mi-as fi rezolvat toate problemele si incep de la zero, ci cu gandul ca stiu ceea ce sunt, imi asum sa lucrez si sa schimb in mine lucrurile pe care le consider nepotrivite existentei mele, si atunci cand cel/cei de langa mine imi scoate/scot la iveala un astfel de lucru, sa nu ma supar pe el/ei si sa arunc toata vina in exterior, ci sa ma retrag in spatiul meu personal si sa schimb acel lucru in mine, intr-o totala acceptare, pentru ca data viitoare sa fie altfel.

Aceasta fiindca suntem iubiti pe masura disponibilitatii noastre de a ne iubi pe noi insine si de a ne lasa iubiti. Or, cum sa te iubesti sau sa te lasi iubit atata timp cat habar n-ai cine esti tu cu adevarat, si stii doar din exteriorul tau ce faci bine si ce nu faci bine. E ca si cum ai merge legat la ochi intr-o piata publica si ai ruga pe fiecare sa iti spuna cum esti tu, ramanand de fiecare data surprins/a de raspunsurile primite.

Tin minte si acum ca la inceputurile cautarilor mele auzeam in jurul meu ca o placa stricata, ca nu ma iubesc pe mine si ca ar fi cazul sa incep sa o fac. Atunci m-am aflat intr-una dintre cele mai mari dileme din viata mea. Cu ce sa incep? Cum sa o fac? Cand voi sti ca am ajuns acolo? Nimeni nu avea raspunsuri pentru mine si nici metode. Mi se spunea ca e un demers personal si voi sti intuitiv cand am ajuns acolo.

Asa ca acum cred ca as putea sa impartasesc din experienta mea, celor care se gasesc in aceeasi situatie. Cred ca e important ca prim pas sa fim sinceri cu noi, sa nu ne mai mintim de dragul apararii unei imagini pe care ne-am creat-o cu mult sarg sau care ne-a fost creata. Apoi sa intelegem ca suntem produsul familiei noastre si a experientelor traite pana atunci. Ca in acest proces nu incape niciun sentiment de culpa si astfel, nici de iertare. Lucrurile sunt cum sunt, si nu ne ramane decat sa le acceptam ca facand parte din noi si determinand persoana noastra din prezent. Apoi, incet vom extinde acest proces si asupra celor din jurul nostru. Ii vom putea vedea printr-o prisma mai larga a mediului si familiei din care provin, a experientelor traite de acestia, si astfel, vom sti cu siguranta ca orice judeata de valoare e de prisos.

Atunci vine iubirea si compasiunea. Nu este acea iubire care frige, ci una molcoma, in care iti dai seama ca fiecare om este un "pachet viu" ca o matriosca, inca nedescoperit pe deplin. Iar experientele din aceasta viata nu fac decat sa ne dea prilejul si mijloacele spre a ne descoperi, sau a ne lasa descoperiti tot mai mult si tot mai profund.

Cred ca as putea sa continuu sa mai scriu despre asta inca mult de acum incolo, insa cred ca e tot atat de important sa si traim toate constientizarile noastre, toate acele "click"-uri pe care le avem, cand scriem ceva, cand citim o carte, cand vedem un film sau o piesa de teatru sau cand vorbim cu cineva.

Asa ca eu una ma intorc in viata mea cu credinta vie ca voi trai acea iubire constienta, libera si asumata, in care sa cresc, sa invat, sa descopar, sa evoluez, sa iubesc plenar si fara temeri si prejudecati. Si asa este!

Metamorfoza inversa

M-am surprins zilele trecute nemultumita foc de mine...adica pentru a fi ceva mai la obiect, mi se parea ca am parul femeilor de la televizor inainte sa foloseasca magicul Elseve cu ceramide, fata imi era obosita si transpirata de la caldura de afara, rochia mi se lipea de piele intr-un mod total inconfortabil si neplacut, si evident imi simteam fiecare kilogram in plus fata de standard, cum ma impodobeste intr-un mod excesiv si greoi. Si tot asa...

 

Si fiindca nimic nu e intamplator, mi-a cazut in mana, la propriu, din biblioteca un album cu cateva poze de cand eram mica. Desi de fiecare dintre poze as putea povesti o seara intreaga, poza aceasta mi-a atras atentia in mod deosebit.

 

Aveam doi ani si mancasem ciocolata. Cred ca era o ciocolata straina, primita in dar, fiindca personal nu imi aduc aminte de vreo ciocolata in copilaria mea, cumparata de la magazin. Era primavara, probabil mai, eram in curtea primariei din Targu-Neamt, acolo unde lucra tata. Obisnuiam sa merg cu mama sa il vizitam cand veneam de la cresa in drum spre casa.

 

Tot acolo, un coleg de serviciu de-al lui tata, fotograf de ocazie si fascinat atat de ciocolata de la gura mea cat si de figura mea cu potential, l-a rugat pe tata sa ma aseze in fata unui copac de tuia din curtea primariei si sa ma convinga sa zambesc larg, cu tot cu ciocolata,  pentru o poza.

 

Nu imi placea sa fac poze deloc. Un lucru in comun cu mine cea de astazi. Insa nu imi placea sa fac poze nu fiindca nu imi placea cum imi statea parul, sau pentru ca aveam picioarele durdulii, ci fiindca aveam alte lucruri de facut, si aveam senzatia stranie ca atunci cand mi se facea poza ma tintuieste cineva pe loc.

 

Ma uit in ochii mei de atunci si vad o fetita libera, o fetita care stia foarte bine ce avea de facut, o fetita care descoperea lumea si oamenii din jurul sau cu entuziasm si optimism, care iubea din toata inima ce-i era drag si spunea un nu raspicat atunci cand ceva o deranja. Stia foarte bine cum sa fie fidela ei insesi, fiindca de altfel nu stia cum sa fie altfel. Am fost unul dintre acei copii dupa care intorci privirea pe strada, si asta, sunt din ce in ce mai convinsa, tocmai fiindca lasam pe ceilalti sa ma simta asa cum ma simteam eu pe dinauntru.

 

Am stat sa ma gandesc atunci cand am incetat sa ma mai vad pe mine, cand am cazut in tentatia de a deveni conforma, de a placea celor din jurul meu din exterior incolo, de cand am inceput sa ravnesc la capra vecinului meu si sa uit de cea din batatura casei mele, cand am inceput sa traiesc pentru toate aceste false valori si cand am incetat sa mai traiesc pentru mine.

 

Mi-am dat seama ca, intr-un mod ciudat, ce tine cu siguranta de patologia citadina a noilor timpuri, m-am disociat de  fetita in rochita rosie si am inceput sa uit cum e sa ma descopar si sa ma port pe mine. Am inceput sa cred ca drumul spre fericire si iubire e un puzzle format din tot ceea ce imprumutam din jurul meu si grefam pe mine. Am incercat astfel tot mai des sa ma inghesui in tot ceea ce era valutat in jurul meu, in tot ceea ce era apreciat si laudat, in tot ceea ce era iubit, uitand complet de siguranta, multumirea, increderea si bucuria pe care o simteam in poza, de intorcea lumea capul dupa mine.

 

Paradoxal imi dau seama ca eram mult mai curajoasa cand eram de varsta mea cea din poza, in universul meu cel de atunci, decat cea de acum, in universul meu cel de acum. Eram mult mai ferma in deciziile mele si mai increzatoare in mine si in oamenii de langa mine, iubeam mai mult neasteptand nimic in schimb, si imi eram fidela in primul rand mie.

 

Desi nu imi aduc aminte mai nimic din acele vremuri simt ca fetita in rochita rosie cu ciocolata la gura isi dorea ca atunci cand va fi de varsta mea, sa fie ceea ce era la doi  ani si pe langa asta mult mai mult de atat.

 

Asa ca acum ma cufund in privirea mea cea de atunci si reinvat stangaci dar cu determinare si incredere, sa merg iarasi, asa cum mergeam la doi ani, firesc, natural, sincer, liber. Fiindca acum stiu ca fetita carismatica, cu ciocolata la gura sunt Eu.

 

 

 

 

 

 

Exercitiu sincer de sinceritate

Zilele astea  am trecut printr-o perioada in care mi-am simtit toate otravurile fiintei mele, acel gunoi pe care il puneam sub pres zi de zi, smechereste sperand ca nimeni nu are sa observe la un moment dat, gestul meu. Dar am simtit si izvorul infinit de dragoste si intelegere care exista in fiecare dintre noi.

 

Am pornit de la ideea ca ma consideram o fiinta buna si blanda, destepta si agreabila care merita tot ce credeam eu ca e mai bun pentru mine pe lume. Si astfel, atunci cand viata si ceilalti protagonisti ai sai nu mi-au oferit pe masura expectantelor pe care singura mi le-am proiectat, voluptos s-au nascut in tihna, frustrari, neimpliniri, fantezii si alte fantasme otravitoare ale sufletului.

 

Uneori, simt in mine cum se ridica incet si diafan, pe nesimtite, o Eu cea vanitoasa, o Eu cea mandra, o Eu cea geloasa, o Eu cea superioara, o Eu cea invidioasa, o Eu cea orgolioasa, o Eu cea intransigenta...Si asa cad intr-o uimire imensa, cum Eu, cea buna si blanda de acum, Eu cea desteapta si agreabila, EU, pot fi si asa?!

 

M-am gandit atunci instant la toate cartile, cursurile, rugaciunile si oamenii buni si blanzi pe care i-am intalnit Eu pana acum. La tot ce m-au invatat, la cum m-au modelat, la rabdarea si dragostea cu care m-au inconjurat de fiecare data. Si ma gandesc de ce...acum si aici, Eu simt tot acest amalgam de sentimente care nu ma fac nici mandra si nici superioara in raport cu cei din jurul meu.

 

Si uite asa...la inceput am intrat intr-o lupta directa, corp la corp, cu fiecare dintre Eu-rile mele care nu tineau de Eu-ul cel bun si bland cu care vroiam sa raman. Cred ca e relativ usor sa anticipati rezultatul luptei mele cu morile de vant...Am inceput sa simt din ce in ce mai intens fiecare particica cu iz de mucegai umed si sa ma afund tot mai mult in mazga neagra si unsuroasa, care ma manjea si mai tare, si mai zgomotos, ca intr-un cosmar de prost gust.

 

Asa am invatat smerenia...

 

Mi-am dat seama ca toata mazga aceea neagra si unsuroasa, si tot mirosul acela intepator de mucegai inflorit, nu erau niste zoaie aruncate pe mine de o gospodina entuziasta ce isi golea ligheanul pe geamul de la bucatarie. Nu... Fiecare era o particica din mine, eram chiar Eu. Mi-am dat seama ca orice lupta echivala cu o neacceptare a unei parti din mine, neacceptare care in fapt era tot o manifestare a Eu-ului cel vanitos, orgolios si mandru, care nu accepta nici in ruptul capului, ca ar putea sa fie si asa, nu doar bland si bun.

 

Atunci am invatat sa nu mai lupt, sa nu mai reactionez, sa stau, sa observ, ca un spectator la propria-i farsa cu public. Incet, fiecare dintre personajele acelea stropite de mazga imi aminteau de mine. Aveau ochii mei, vocea mea, gesturile mele...Observam curioasa si oarecum fracturata de realitatea de pe scena, ce se intampla acolo...Ma uitam pe scena si fiecare dintre personaje imi evoca o Eu vulnerabila, suferinda, plansa si fricoasa, o Eu care avea nevoie de ajutorul, sustinerea, ghidarea, intelegerea, rabdarea si afectiunea Eu-ului meu, celui de acum.

 

Ma aflam in fata unei scene improvizate in care publicul “cerea sange”, radea zgomotos, arata cu degetul si judeca aspru. Iar protagonistii deja se transformasera in niste copii murdari si schilozi care se imbranceau si isi vorbeau agresiv unul celuilalt intr-un mod fortat si care iti rupea inima in doua. Li se citea pe fata suferinta, frica, foamea si tristetea de a se invarti in acelasi ring murdar si infect, de a nu fi vazuti, de a nu fi auziti, de a nu fi iubiti, de a nu fi intelesi, decat prin jocul lor lugubru.

 

A fost o chestiune de timp sa ma ridic de pe locul meu de observator si sa intru in ring. Sa le acopar trupurile dezvelite si firave cu hainele mele curate si sa le iau partea in fata publicului ce ma admonesta prelung.

 

“Aici nu e circ! " m-am trezit strigand la ei. "Sunt eu si viata mea! Cine se simte nevinovat sa arunce primul piatra!”

 

Mi-am dat seama ca o data ce am vazut aceste parti obscure ale mele, atunci cand am decis sa fiu sincera si deschisa fata de mine insami dar si fata de cei din jurul meu, atunci am descoperit o noua Eu, inzestrata cu o alta bunatate, cu o noua blandete, mult mai asumate si mai profunde, o Eu mai intelegatoare, o Eu mai rabdatoare, o Eu mai optimista si mai increzatoare in mine, in gandul bun ce ne inconjoara si ne ajuta sa fim din ce in ce mai buni si iertatori, in cei din jurul meu care in fiecare zi ma invata, ma ghideaza si ma sustin cu dragostea lor. Am inteles ca orice vanitate ascunde o frica, orice exces ascunde o lipsa, si fiecare dintre noi a fost pe acolo intr-o forma sau alta.

 

 

Hristos a inviat sau drumul meu catre sine

Constienta fiind pe deplin de potentialul mistic ridicat al titlului mai sus scrijelit din tasta, ma voi avanta cu mult curaj in a va impartasi experienta mea de Paste de anul acesta. A fost o experienta noua, desi familiara in acelasi timp, ceva cu totul nemaipomenit desi uimitor de simpla prin natura emotiilor ce m-au cuprins.

Incep intai cu o marturisire a faptului ca pana acum, nu imi amintesc sa fi inteles taina invierii Domnului, cum nici insemnatatea ascunsa a desfatarii culinaro-bahice din timpul sarbatorii Pastelui. Le-am perceput cumva, intr-un mod empiric dar si superficial totodata, la pachet.

Pentru mine, cum cred ca pentru multi altii ca mine, Pastele insemna, chiar in aceasta ordine, un amalgam de: post (macar in saptamana mare, cum zicea bunica!) apoi deniile de la biserica si Prohodul, adunarea familiei din toate colturile tarii, vopsitul de oua, friptura de miel la cuptorul de lut din curtea bunicii, pasca si cozonacul brun-auriu, inghititul in sec toata sambata, apoi slujba de la miezul noptii si Hristos a inviat din morti, Cu moartea pre moarte calcand iesindu-mi firesc pe buze, "aparatul luminii" de vantul indaratnic, pana acasa, cu lumanarea in mana, ciocnitul de oua  in ordinea descrescatoare a varstei si multumirea suprema de a avea oul invingator, apoi diversele mese si ospete subsecvente, incununate cu o supraindestulare trupeasca ce ma facea sa ies istovita dintr-un asemenea ritual, fundamental de altfel, al crestinatatii.

Imi amintesc acum cu oaresce nostalgie, ca in copilarie, una dintre primele mele dileme axiologice, a fost tocmai ritualul sarbatorii de Paste. Ma gandeam ca trebuie sa fie ceva important Pastele...pana la urma, nu se intampla in fiecare zi ca un Om sa invie din morti. Cu toate astea, nu imi explicam, in logica mea simpla, si nici nu am gasit pe cineva sa imi explice, de ce totusi ne este dat sa sarbatorim in fiecare an, patimile Domnului, si apoi ce-i drept, invierea Sa. Simteam cumva faptul ca legatura dintre cele doua momente nu are cum sa fie doar pasca, cozonacul, friptura de miel si ouale inrosite. Mi se parea ca ceva imi scapa, si atunci, in spiritul lenei mult-confortabile si aducatoare de "odihna" spirituala, mult timp am abandonat orice incercare de a-mi gasi un raspuns personal la toate acestea, si m-am lasat condusa de traditiile golite de sens, pe care le urmam cu totii in mod mecanic.

Dar anul acesta parca mi-a cantat cineva la ureche incet Frere Jacques, dormez-vous?, si m-am trezit. Anul acesta m-am decis sa traiesc experienta Pastelui, cat mai putin culinar si cat mai mult spiritual. Recunosc ca o emotie coplesitoare mi-a animat sufletul inca din saptamana mare. Aveam sentimentul ca ma pregatesc de o intalnire, de o intalnire cu totul altfel, cu totul noua, si cu totul mareata.

Si astfel am avut parte de diverse experiente si oameni care m-au facut sa inteleg de ce sarbatorim noi in fiecare an patimile  si invierea Domnului. Am avut sentimentul clar ca de fapt Iisus nu are nevoie sa ii aducem un omagiu anual, sacrificiului suprem pe care l-a facut pentru noi, caci el l-a facut, se intelege, neconditionat. Iisus nu are nevoie sa ne vada punandu-ne in mod consecvent si totodata plini de ipocrizie cenusa in cap, cu gandul la cat de pacatosi suntem, si cum nu ne vom salva niciodata.

Am avut totodata sentimentul viu ca Iisus prin experienta sa ne releva potentialul nostru extraordinar, fiindca de altfel, si noi suntem facuti dupa chipul si asemanarea Domnului. Patimile si invierea reprezinta un ciclu al renasterii si al intoarcerii catre sine, si intrinsec catre realitatea divina, pe care ar trebui sa il facem consecvent si din ce in ce mai profund, cu fiecare an care trece. Ne arata cu mult spirit didactic, faptul ca acesta este ciclul mortii si al vietii (si nu invers!), ca nu are de ce moartea sa fie o temere de necunoscut, fiindca ea nu este o stare oculta de vid, ci doar o trecere spre o altfel de lume.

Mi-am mai dat seama ca il purtam pe Iisus, fiecare in inima, unii mai constient, altii mai putin, iar o data cu sarbatorirea invierii Sale, aceasta samanta de divinitate din noi se resusciteaza, in speranta si increderea perpetua ca ne vom aminti noi de noi, cei de la inceputuri, cei in totala comuniune cu natura, semenii si universul ce ne inconjoara, cu valorile fundamentale cu care am fost inzestrati. E un indemn rabdator spre trezire si asumare de sine.

Pe de alta parte si salutul mult utilizat, mimetic de multe ori, in aceste momente cred ca ne obliga la ceva mai multa responsabilitate. Ma gandeam ca daca "Hristos a inviat!", reprezinta un indemn la resuscitare, la trezire, la regasire, raspunsul "Adevarat a inviat!", pe de alta parte,  reprezinta un angajament personal pentru asumarea drumului spre trezire, spre renastere, spre regasirea de sine. Cel putin eu asta simt ca seminifica.

Poate ceea ce spun vi se pare banal, un pic prozelit, ca o placa stricata pe care o tot auziti in jurul vostru, insa eu le-am trait pe toate cele mai sus expuse, una cate una, anul acesta. Deliciul revelatiei a fost unul incantator si care nu suporta vreo alaturare cu friptura de miel.

Astfel incat, cred ca fiecare dintre noi avem de facut un drum catre noi, catre sinele nostru. Prilejuri nu sunt multe, insa Pastele este unul dintre ele.

Hristos a inviat! (si noi putem sa o facem!)

Cu drag,

Iosicumini