Sunt cu adevarat fericita! Ce ma fac?!

Ei bine da…sunt cu adevarat fericita. Sunt atat de fericita incat nu ma pot stapani sa nu scriu despre asta. Sunt fericita atunci cand ascult o melodie frumoasa, atunci cand o cant la chitara cu “na-na-na”, sunt fericita cand mananc pipote de pui la cantina din colt, sunt fericita cand ascult colindele pe care le tot aud de cel putin 10 ani incoace, sunt fericita cand ajung la inot si-mi iese sau nu imi iese ceva, sunt fericita cand ajung acasa si ma asez in pat si focul palpaie in soba dupa ce mi-am ars mainile si m-am chinuit facand focul, sunt fericita cand vorbesc cu mama despre orice sau cand imi imbratisez cea mai buna prietena, sunt fericita cand imi iubesc cainele vagabond aciuat pe langa casa, sau cand merg in masina spre birou si imi beau cafeaua fierbinte in traficul infernal din Bucuresti…ce mai incolo si incoace…trebuie sa recunosc, n-am incotro, ca sunt fericita mai tot timpul si mai indiferent de ce fac, tot fericita raman. Si de aici se desprinde o intrebare…Eu ce ma fac, asa fericita?!

 

Nu, nu glumesc! Ce ma fac eu acum cu atata fericire pe capul meu?!

 

Stiu ca pare asa o nebunie sau un moft ce scriu eu acum, dar asa e. Am fost obisnuita de mica cu greul, cu nevoia, cu “descurcatul”, cu conflictele dintre “oamenii mari”, cu suferinte bagate sub pres,  cu treburi de “oameni mari”, cu neputinte si frustrari. Stiu foarte bine cum sa le descurc, stiu cum sa le administrez de fapt cred ca m-am obisnuit cu ele. Insa obisnuinta aceasta a sapat in mine, si atunci cand am crezut ca m-am obisnuit mai mult cu greul, atunci a inceput sa doara cel mai rau. Asa rau, incat nu mai puteam baga prea multe sub pres nimic.

 

Si fiindca devenisem o femeie puternica si mai ales inteligenta, nu se cadea ca durerea sa iasa pe gura oricum, ci doar impachetata frumos in poleiala unui sarcasm mai mult tragic decat comic, aspru, morocanos, dar inteligent. Sarcasmul devenise semnatura mea, acel ceva care ma definea si ma facea dorita, glumeata si inteligenta, printre prietenii, colegii sau cei din familia mea. Si atunci cand o prietena draga mi-a spus, neamuzata de o glumita de-a mea, ca sarcasmul este masura unei dureri ascunse…m-am simtit zdruncinata din radacini caci fara sarcasmul meu aspru, glumet si inteligent…cine mai eram eu? Cu alte cuvinte, fara durere si chin…mai existam? Stiu, raspunsul pare simplu si evident, insa simterea concordanta nu a fost la fel de simpla si evidenta pentru mine la acel moment.

 

Mi-am dat seama acum, ca imi era mult mai la indemana sa ma descurc cu greul decat cu binele, cu chinul decat cu usurinta firescului din lucruri, cu iubirea decat cu sarcasmul si micile rautati, cu tristeatea decat cu bucuria. Nu stiu de ce, probabil e o mostenire ancestrala a chinului si suferintei si o ignoranta vinovata fata de fericire, iubire si bucurie. Si nu ma refer la fericiri de moment, trecatoare si efemere…adica la un shopping in mall, la o inghetata mare cu ciocolata, la o destrabalare la KFC sau la masina noua din parcare. Nu ma refer nici la iubiri nascute din nevoi, suferinte si atasamente bolnavicioase, cum personal, cred ca a fost tiparul si obisnuinta pana de curand. Nu ma refer nici la bucurii fortate de tipare ale societatii caci toata lumea “trebuie” sa fie fericita, sa cante, sa manance si sa danseze de Craciun si Revelion, chiar daca poate cu adevarat ii arde sa stea in pijama cu capul in perna.

 

Cand vorbesc de fericire, iubire si bucurie, ma refer la o stare continua, nedeterminata si neinfluentata de nimic din afara mea. Vorbesc despre o emotie frumoasa care curge continuu si umple totul, vindeca si incalzeste. Am citit despre ea, am vazut-o la altii din jurul meu, insa recunosc ca desi ravnita, nu am crezut niciodata ca o voi simti in toata fiinta mea si ca ma va tine. E atat de emotionant sa ma observ fericita dupa o viata in care nefericirea a fost o virtute si un piedestal. E atat de emotionant sa vad ca sunt mai presus de neputintele si necredintele fiintei mele pamantene. Caci ceva mai presus de Elena care merge acasa in fiecare seara, doarme 4-5 ore si a doua zi se intoarce la birou, este o alta Elena, care stie foarte bine ca fiecare mers acasa si fiecare somn si fiecare plecat de acasa este o experienta pretioasa, ca o picatura chinezeasca ce la un moment dat va umple un pahar care va avea sens si va face diferenta si pentru Elena cea care acum doar merge acasa, doarme si a doua zi se intoarce la birou.

 

Este emotionant sa simt cu adevarat ca niciodata nu am fost singura ci doar nu prea am stiut de mine. Este emotionant sa simt ca intr-adevar nu mai am nevoie de nimic si de nimeni pentru a fi cu adevarat fericita. Si asta nu inseamna ca nu imi doresc inca mult sa ma indragostesc cu totul de cineva, si eu sa fiu el si el sa fie eu, si amandoi unul. Insa de abia acum imi dau seama ca o astfel de relatie nu se poate naste din nevoie, suferinta, singuratate si durere…ci din bucurie si iubire in primul rand fata de propria persoana.  Caci nu poti iubi mai mult pe cineva decat te iubesti deja pe tine insuti.

 

Deci…ce ma fac eu acum? Am plans astazi de vreo trei ori de bucurie si recunostinta. E ceva ce nu poate fi pus in cuvinte care ma atinge profund si ma emotioneaza. Ce ma fac eu? TRAIESC…mai cu foc si mai intens, mai constient, mai impacat si mai increzator in mine si in alegerile mele.

 

Si inca mi-e greu, si inca sunt cu neputintele mele, si inca sunt cu fricile mele, si inca sunt cu greutatile si neajunsurile din viata mea. Nu, nu au disparut cu toata fericirea de care va vorbeam mai sus. Dar toate imi par acum firesti si necesare, ca niste lespezi pe care scrie “Pasul 1”, “Pasul 2”, “Pasul 3” si asa mai departe…Pana unde? Pana nicaieri si pretutindeni…caci nu prea conteaza destinatia  ci cum te petreci pana acolo.

 

Asa ca sunt cu adevarat fericita si traiesc!

 

Cu drag,
Iosicumini

Ce stia Elena si uitase

Am vazut zilele acestea un film care m-a impresionat enorm si a avut o mare rezonanta in mine, What Maisie Knew, dupa un roman de-al lui Henry James. E un film care mi-a adus aminte de inocenta cu care un copil isi iubeste parintii in ciuda ratacirilor lor, de profunzimea si deschiderea cu care iubeste un copil pe orice necunoscut ii ofera deschidere si iubire, de loialitatea cu care iubeste un copil, de masura nemasurata cu care iubeste un copil. Pe toate astea le-am regasit in copilul din mine. Pe toate astea le-am trait si cu filmul asta mi s-a deschis un nou sertaras in suflet, in care tineam ascunse de ochii privitorilor toate trairile mele de atunci, pe care cu mintea de acum, le credeam vulnerabile si mari stricatoare de imagine (am recunoscut, na!:-)).

Si poate n-as fi inceput sa scriu, daca nu vorbeam deunazi cu o prietena draga, care  tocmai intelesese cat de legata este ea de parinti, intr-un mod nefiresc in care parintii se poarta ca niste copii ce au o continua nevoie de afectiune si atentie, iar copilul a devenit un parinte mult prea responsabil si indoit de tot felul de sarcini si indatoriri ce nu ii apartin cu adevarat. Scenariul devine si mai dificil de jucat atunci cand ceea ce sta la baza unei astfel de relatii este o iubire imensa, profunda si inocenta, ca cea a lui Maisie, din filmul de care va povesteam la inceput, insa pervertita si inteleasa de-a-ndoaselea, prin ochii unui adult care nu a crescut suficient.

Eu cred ca suntem multi cei care am pornit de acolo. Ceea ce a realizat prietena mea, e o boala de generatie. Asa ca m-am gandit sa va si sa imi vorbesc despre mine, despre calatoria mea de pana acum, in speranta ca regasindu-va, cel putin partial, nu va veti simti singuri, nu va veti simti vinovati, nu va veti simti intr-un cerc vicios fara iesire, ba din contra. 

Precum multi tineri adulti de varsta mea, am doi parinti care nu au avut o casnicie bazata pe iubire, blandete si intelgere, ci mai degraba pe circumstante exterioare, pe fuga de ei, si speranta de-a gasi in celalalt raspunsul neimplinirilor si suferintelor lor de pana atunci. De ce? Din necunoastere, fiindca asa facea toata lumea, fiindca crescand la randul lor intr-o familie ce nu i-a multumit, si-au dorit ei insisi sa creeze o familie dupa nevoile sufletului lor. Insa nu si-au dat seama ca purtau cu ei, si in ei, mostenirea familiilor pe care le negau, pe care le criticau, fata de care doreau sa se desprinda si sa faca altfel.

Asa am aparut eu. La fel asemenea multor tineri de varsta mea, ca rezultat ambitios si incapatant al unui avort nereusit. Din nou, asa erau vremurile, asa facea toata lumea. Femeile isi doreau sa fie libere, in vremurile in care un regim le vedea precum o masina ieftina de crescut statisticile demografice.

Si desi parintii mei m-au iubit si ma iubesc si simt iubirea lor fata de mine, mi-as fi dorit sa fi venit in lume dintr-o iubire si o daruire totala a unuia fata de celalalt, asa cum imi doresc sa vina si ingerasul meu in lumea asta, cand o fi.

Si daca tot am ajuns la ce mi-ar fi placut si nu sa intamplat...e timpul sa impartasesc cel mai mare secret al copilariei mele. Recunosc ca atunci cand eram micuta, necunoastea parintilor mei mi-a produs o suferinta de care mult timp nici nu am stiut. Ma durea doar sufletul, asa cum o durea si pe Maisie, insa niciodata nu mi-am pus problema ca sufar, ca nu mi-e bine, ca cine ma face sa sufar, ca sa gasesc vinovati. Ii iubeam pe amandoi cu loialitate si fanatism. Si imi tremura sufletul de frica si de emotie atunci cand parintii mei se certau. Insa ceva din mine ma facea curajoasa si stapana pe mine. Eram curajoasa si stapana pe mine, de trei ori mai mult, cat si pentru mama si pentru tata.

Si asa am devenit un adult responsabil, capabil sa duca multe si sa rezolve multe, care era curajos, demn si stapan pe el, nu doar pentru parinti, ci si pentru oricine din jur care avea nevoie de ajutor. Mai putin pentru el insusi. Ajutam chiar si atunci cand nu mi se cerea asta. Ajutam, sustineam, sfatuiam, cheltuiam din mine pentru oricine imi era drag. Imi era greu, eram obosita mai tot timpul, nu aveam o viata personala, insa ma hraneam din faptul ca cei din jurul meu erau fericiti, linistiti si scapati de-o povara, cand eu eram langa ei.

Pana cand, am ajuns la capatul puterilor, sau mai bine spus, la un capat al puterilor, ca puterile sunt infinite de altfel. Un punct in care mi-am dat seama ca ceva trebuie sa se schimbe. Nu am realizat pe moment ca devenisem un erou salvator a tot si toate, insa stiam ca nu mi-e bine cum sunt.

Cand o draga prietena mi-a spus..."Elena, nu-i treaba ta! Nu-i ajuti cu nimic. Ei tot nu vor pricepe ce au de invatat din experienta respectiva, si tu vei fi din ce in ce mai obosita si depasita de situatie. Le ei din lectia lor de viata, si asta nu ramane neplatit. Drumul spre Iad e pavat cu intentii bune. Lasa-i. Se vor descurca si fara tine!"...am fost ranita, neincrezatoare si debusolata. Dar incet incet, acel adevar a sapat in mine si am inteles ca asa era.

Asa am inceput sa imi vad de treaba mea, sa ajut atunci cand mi se cere ajutorul si cand cu adevarat ajutorul meu sustine pe cel ajutat si nu ii inlocuieste efortul propriu. Asta m-a costat cateva prietenii pana atunci trainice, insa am stiut intotdeauna ca doar asa puteam sa ajut intr-adevar.

In ceea ce ii priveste pe parintii mei...ei m-au iubit in continuare, ba chiar mai mult decat inainte. Desi la inceput ma credeau intr-o secta, incet-incet au vazut schimbarea, iar schimbarea mea, le-a oglindit si nevoia schimbarii in ei insisi. Si asta fara prelegeri aride si carti de dezvoltare personala bagate cu forta pe gat. Increderea mea in ei, ca se vor descurca si fara mine corcolindu-i la fiecare pas, le-a dat forta si incredere in ei insisi.

Cand am vazut filmul cu Maisie, m-am reintalnit cu iubirea inocenta pe care le-o purtam, si de la care plecasem, pana sa ajung campioana salvatorilor de pretutindeni. Iubirea aceea inocenta care  uita tot,  iarta tot, pune balsam peste rani, oblojeste, mai presus de orice judecata, care nu are nevoie de dovezi, justificari, explicatii sau intelesuri pentru sine. Ea doar exista si se manifesta in ciuda logicii, in ciuda suferintei, in ciuda prejudecatilor, in ciuda limitarilor si tiparelor. Ea este acolo. Mi-am dat seama ca pervertisem iubirea aceasta din mine, si o transformasem in altceva nefiresc. Uitasem cum se simte si cum e ea. Si asa m-am intregit.

Povestesc astea fiindca astazi a fost prima data in viata mea, in care m-am uitat in urma si m-am identificat cu aceasta iubire a toate cuprinzatoare si nu cu neputinta, cu vinovatia, cu furia si neiertarea pe care le simteam adult fiind, cand ma gandeam la copilaria mea. Si asta se simte tare bine.

In acelasi timp imi dau seama ca singurul mod in care cu adevarat imi pot ajuta la randul meu parintii si pe toti cei dragi mie, nu este acela de a le purta poverile, tiparele si neputintele mai departe, ci, tocmai acela, de a iesi eu insami din neputinta, si de a intra in propria putere, de a iesi din necunoastere si de a deveni constient si responsabil de fiecare moment al existintei mele si nu responsabil de existenta celorlalti,  de a iesi din vinovatie si de a intra in acceptare si deschidere, si astfel, sa ii inspir, sa le oglindesc propriile lor valori de care nu sunt inca constienti, sa fiu un viu exemplu ca exista viata si in afara tiparelor si neputintelor.

Increderea ne diferentiaza si dorinta de a face cu adevarat schimbari, in ceea ce traim si in ceea ce simtim. Si ceea ce e cu adevarat frumos, uimitor si miraculos de-a dreptul este ca aceasta schimbare creaza un efect de Domino, in care si cei de langa se vor schimba mai devreme sau mai tarziu sau cel putin vor sti cu siguranta ca e nevoie de o schimbare.

Cu drag,

Iosicumini

 

Din nou

Cu totii avem neimpliniri, frustrari, lucruri pe care ni le-am dori sa arate altfel, la noi, la viata noastra, cu totii avem suparari, mai vechi sau mai noi, tristeturi de tot felul, stiute sau nestiute, ascunse cu grija dupa usa, cu totii am suspinat dupa un barbat sau o femeie, cu totii ne-am simtit la un moment dat abandonati, neajutorati si singuri.

 

Si totusi daca ar fi, sa vina un moment in viata ta in care cineva sa iti spuna "Renunta la toate astea! Esti liber! Si acum mai incearca o data! Fa din nou!", iar tu sa ai sentimental viu ca viata ta incepe din nou, intr-un mod insa mai constient si mai asumat. Cum ar fi?

 

Personal, am trecut prin multe etape de dezvoltare personala. Am plecat iremediabil de la stadiul in care multi dintre noi ne aflam, cu o copilarie pe care mi-as fi dorit-o un pic altfel. Apoi am trecut prin etapa in care mi se parea ca toata lumea din jurul meu e vinovata intr-o masura mai mare sau mai mica, de toata nefericirea si neimplinirea mea. Prin urmare, cautam cu disperare bucuria dar si implinirea tot in exteriorul meu. Aveam sentimentul viu ca la un moment dat va veni cineva si ma va salva.

 

Si asa a fost, insa nu cum mi-am inchipuit eu, pe-un cal alb si cu pletele blonde fluturand in vant ci prin diferiti oameni foarte dragi care mi-au aratat o noua cale spre mine, care m-au sustinut si mi-au dat viziune.

 

Nu m-am atasat niciodata de suferinta, mi-au placut intotdeauna bucuria, iubirea, lucrurile frumoase, gratioase si care emotioneaza. Asa ca atunci cand mi s-a dat sansa sa aleg, intre a-mi trai viata intr-un cerc inchis in care cineva imi da bice pe spate doar ca eu sa am de ce ma plange mai departe, sa am motive sa ii spun prietenei celei mai bune ca eu sufar mai mult decat sufera ea, am ales bucuria, am ales iubirea, am ales lucrurile frumoase, dar mai ales am ales sa imi conduc singura viata, asumat, ca un om mare, care reuseste dar care mai si greseste, care se bucura, care respira, care simte, care traieste pentru sine si in sine.

 

Am trait acest moment cu totul, cu fiecare simt in parte intr-o experienta uluitoare in care am luat parte la propria mea reciclare. Ce-am citit pana acum, sau ce am crezut ca am inteles sau experimentat pana aici, de abia acum a capatat cu adevarat sens. Nu stiu daca asta o fi trezirea despre care tot am citit in cartit, insa da...chiar simt ca m-am trezit, cu toata fiinta mea.

 

De ce va povestesc toate astea? Pentru ca stiu ca intotdeauna si pentru fiecare exista o cale dar ca totodata fiecare dintre noi avem nevoie de curaj, imbarbatare si sustinere, iar o experienta traita sincer si povestita la fel de sincer, poate ajuta. La ce? Sa iesim din teama, din frica continua care ne face obedienti, frustrati si neimpliniti, din lupta continua dusa aprig de egoul nostru cu dorinta launtrica de a face lucrurile altfel si de a fi fericiti, de a trai cu convingerea continua ca asta conteaza si ca daca potopul lui Noe ar veni maine peste noi, si ne-am trezi brusc fara nimic decat cu noi insine, sa simtim ca avem deja totul.

 

 

Eu si cu mine?

Ma bucur de fiecare data atunci cand ajung sa ma vad eu pe mine cu adevarat, si nu asa cum fac de obicei, sa vad doar imaginea pe care mi-am creat-o despre mine. Ma bucur de asemenea sa vad ca momentele astea sunt din ce in ce mai dese si mai profunde.

 

Am trait un astfel de moment recent. Atunci mi-am dat seama cat de obisnuita este mintea noastra cu superficialitatea. Gandim in tipare, punem etichete si trecem rapid mai departe, linistiti ca stim totul si controlam totul.

Pana si despre noi gandim in tipare si ne vedem intr-un fel anume, fie frumosi, fie urati, fie slabi, fie grasi, fie destepti, fie la mana celor destepti. Ne facem planuri pentru noi tot in tipare, si apoi ne strofocam o viata sa ne inghesuim in acel tipar. Si in tot acest timp, si in toata aceasta lupta, noi nu ne traim pe noi. Nici macar nu ne vedem, nu ne cunoastem, decat distorsionat, fals si fad prin prisma hologramei create de mintea noastra.

Si uite asa, intr-un moment in care toate lucrurile erau mai incalcite ca niciodata, cand simteam ca totul se clatina si oricat m-as stradui continua sa se clatine, cineva a scos o oglinda si mi-a pus-o in fata. Si apoi mi-a vorbit despre mine, despre mine cea de dupa holograma mintii mele. M-a scos de pe undeva, nu stiu de unde, si mi-a facut cunostinta cu mine.

M-a induiosat, m-a emotionat si m-a transformat cu totul acel moment, acea clipa in care mi-am inchis ochii pe dinafara si i-am deschis pe dinauntru. Mi-a placut ce am vazut si nu fiindca ar fi corespuns cu vreun plan B al mintii mele, ci fiindca era fix ceea ce eu simteam demult in mine, ca o voce surda, pe care de abia acum o desluseam. M-a facut sa vreau sa renunt la aparenta de parinte critic care intotdeauna are planuri inalte pentru copilul sau, ignorandu-i insa cu totul fiinta. E ca atunci cand parintele vrea sa devii neurochirurg, insa tu ai vrea sa dai la istorie, filosofie sau actorie.

Dar noi, astia din noi, desi acoperiti incontinuu cu straturi groase de uitare, frica si ignoranta, nu ne uitam niciodata dorul si crezul launtric, nu abandonam niciodata, speram incontinuu, strigam incontinuu, ramanem loiali de la prima viata si pana la ultima, avem rabdare perpetua si continuam sa zvacnim. Pana cand mai apare o oglinda, si ne vedem in sfarsit, ne cunoastem sincer si avem curajul sa ne manifestam!

 

Domn onorabil, singur, fara obligatii, caut suflet pereche

Recent am cunoscut un domn onorabil din toate punctele de vedere, dar singur. Era un domn care le avea pe toate si cu toate astea, nimic. Spun asta, nu din vocea de femeie romantica crescuta "pe aripile vantului", ci prin prisma faptului ca ascultandu-l, imi dadeam seama, ca era singurul lucru care il preocupa cu adevarat. Cum sa-si gaseasca "sufletul pereche" si sa aiba o relatie frumoasa "din toate punctele de vedere".

Prin ochii unei femei singure ca mine, singuratatea domnului onorabil, putea ingrozitor, a suflet necrozat inainte de vreme, a bube purulente cu radacini adanci in nevoia de a se agata, de a se ascunde dupa altii, de a-si nega propriile impotente. Toate astea ii subminau fatis masculinitatea si sapau ziduri tot mai adanci in jurul lui. Ciudat a fost ca refuza vehement orice  invitatie la a se vedea pe el, cu toate neajunsurile si bubele. Justifica intruna nevoia lui de a fi cu cineva, si nu de a se descoperi pe sine. "Suntem oameni normali, nu sihastri!"

Toata aceasta intalnire, mi-a clarificat in suflet tema singuratatii si a sufletului pereche. Nici eu nu l-am gasit inca, asa ca nu pot sa spun ca am o expertiza in domeniu care sa ma recomande pentru expuneri cu tenta didactica pe acest subiect. Si cu toate astea...

Sunt una dintre persoanele acelea care in viata au fost mai mult pe cont propriu, decat intr-o relatie cu cineva. Am invatat sa imi car singura cumparaturile, sa imi deschid singura usa, sa ma incalzesc singura seara in pat sub plapuma si sa imi fac singura cafeaua dimineata . Am trecut insa prin etapa in care credeam ca nu ar trebui sa fac toate astea singura, si am cautat cu disperare "pe cineva" care sa faca toate lucrurile astea cu mine si pentru mine, si mai ales, care sa ma iubeasca. Insa, nimic nu se lega asa  cum imi doream eu, si ce se lega se dezlega cu usurinta.

 

Am inceput atunci  sa merg la preot "sa-mi dezlege cununiile", sa citesc acatistul Sf. Ciprian izbavitorul de farmece, acatistul Sf. Nicolae ajutatorul femeilor necasatorite, Paraclisul Maicii Domnului si in cele din urma, sa merg chiar la un faimos clar-vazator. Simteam ca sunt singura  fiindca ceva nu se leaga.

 

Asa am ajuns rapid de la clar-vazator la psihoterapeut, care in timp mi-a devenit cea mai buna prietena. Asta fiindca ea m-a facut sa inteleg pentru prima data ca singuratatea mea pute rau. Pute fiindca ascunde suferinte vechi, neiertari, manii, furii, orgolii, culpabilizari, victimizari si autoculpabilizari si tot felul de puroaie care in timp ajung sa iti putrezeasca sufletul, si sa puta. Am inteles atunci ca ce se afla in tine, se afla si se reflecta si in jurul tau.

 

Si pentru prima data in viata mea stiam ce am de facut. Sa ma descopar, sa ma vad, sa iert, sa uit, sa fac curat dupa mine, sa ma impac cu mine si cu viata mea, sa ma descopar din nou, din ce in ce mai profund, sa traiesc, sa ma bucur, si asta eu cu mine. Am inteles ca nu trebuia sa astept "pe cineva" pentru a fi fericita.

 

Acum dupa ce a trecut ceva timp de cand m-am pus inapoi pe sensul firesc, spre mine si in mine, imi dau seama ca drumul acesta nu are sfarsit. Sunt uimita sa descopar lucruri absolut noi despre mine in fiecare zi. Dar idea nu e sa ajungi la destinatie, caci ea e nesfarsita ca si tine, ci sa inveti drumul si sa-ti amintesti cum e sa pui un pas dupa celalalt pe acel drum. Atat! 

 

Si atunci cand il ascultam pe domnul onorabil dar singur, imi dadeam seama ca in tot timpul acesta cat mi-am dorit cu disperare furibunda pe cineva, in fapt nu-mi doream pe nimeni altcineva decat pe mine. Astfel, ceva din mine, de care eu nu aveam niciun habar, a hotarat cu mult inainte ca mintea mea sa hotarasca si ea, sa nu devin o alta nevasta cicalitoare care vrea sa stie si sa controleze tot, ciufuta si neimplinita, dependenta totusi de "barbatul ei", oricum ar fi fost acesta; ci o femeie care se cunoaste, se stie, se descopera si se iubeste asa cum e, capabila sa impartaseasca din aceasta iubire cu un barbat asemenea.

 

Imi dau seama de abia acum ca uitasem sensul lucrurilor, al vietii, al iubirii. Si atunci cand se intampla asta, incepi sa te resetezi automat si sa revii la setarile din "fabrica". Era nevoie sa imi regasesc acel sens primordial care nu era in exteriorul meu, nici la preot, nici la clar-vazator, nici chiar la psihoterapeut, ci chiar inauntrul meu si acolo fusese mereu. Stim instinctiv, cum sa iubim si pe cine. Cum spunea Albisetti "Nu putem iubi fara sens. Iata cheia magica, "Iubeste-i pe ceilalti ca pe tine insuti." care inseamna exact asta: punctul de referinta, daca vrei sa iubesti, este a te iubi, a te cunoaste pe tine insuti. Si pentru a o face e nevoie sa stii sa dai sens, inteles lucrurilor."

 

Asa ca imi dau seama acum ca singuratatea nu este un blestem, nu este un stigmat sau o nedreptate a vietii, ci chiar o binecuvantare, atunci cand te-ai ratacit, cand ai uitat de tine, cand esti fara de tine. Cum ai putea oare sa iti recunosti sufletul-pereche fara sa stii de propriul suflet?!

 

 

 

 

Intre doua inghitituri de vin fiert

Afara ninge mult si repede. N-am mai iesit din casa de o zi jumate si simt ca am schimbat Bucurestiul alunecos de vineri seara, cu un oras din Laponia molcom si lent, cu nameti uriasi, mult vin fiert cu scortisoara si coaja de portocala. Asa incat e un bun moment, pentru ganduri noi, frumoase, in care sa te pierzi pana la urmatoarea inghititura aburinda de vin fiert.

Si asa m-am trezit dusa pe un derdelus jucaus undeva intr-o tara fara nume, in care nu aveam amintiri ci doar experiente, in care priveam totul ca si cum ar fi fost prima data cand imi iesea in cale. Acolo l-am intalnit si pe el, un fat-frumos nonconformist care prefacea magia in realitate, dar care peste toate astea era bun si bland. Mi-a umplut inima de bucurie. Acolo insa, nu stiam nici de ce si nici macar cine e. Insa nici o intrebare nu isi avea rostul si astfel, nici raspunsul nu conta.

Inca o inghititura fierbinte si scortisoara ma inunda usor.

Nici azi nu m-a sunat. Mi-as fi dorit mult sa o faca. Daca a gasit pe altcineva intre timp? Si totusi, mi-as dori sa ne spunem o data de suntem prieteni sau ceva mai mult. De ne iubim sau de-am fi putut sa ne iubim. Sa-l sun? E prea de tot. Nu se cade. Mi se pare firesc sa respect fiecaruia ritmul si spatiul, asa cum imi place si mie sa fiu nestingherita in spatiul meu. Mi-e frica? De asta oare nu-l sun? Daca imi spune ca gata s-a hotarat sa se insoare cu prima lui iubire cu care s-a reintalnit dupa ani la cafeneaua din colt? Daca imi spune ca e cu cineva la cina si nu poate vorbi? Ei si? Macar stiu cum stau lucrurile. Ne vom bea in continuare ceaiul impreuna si vom vorbi despre eternitatea unei lumi mai bune si mai autentice. Si daca totusi imi spune ca si el s-a gandit la mine? Si daca imi spune ca e la scara blocului meu si ma intreaba interfonul? Ce-i zic eu atunci? Sa-i zic ca m-am gandit la toate nenorocirile de mai sus? Sau pur si simplu sa ii spun ca m-am gandit la el?

 

Inca o inghititura calduta. Ma duc sa-mi incalzesc vinul, imi era mai bine in lumea fara amintiri si intrebari, fara raspunsuri sau certitudini.

 

 

Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste? Nu ma iubeste. Ma iubeste!

Nu stiu cum a fost pentru voi, insa pentru mine era un moment mult savurat oracolul iubirii personificat in fiecare dintre margaretele din gradina bunicii mele.

Imi amintesc si acum, cat de emotionata eram de fiecare data cand, cu o margareta in mana, ma gandeam intai la baiatul caruia ii inchinam oracolul respectiv. Inima incepea sa imi bata si ma inroseam instant in obraji. Era ca si cum ar fi fost in fata mea, intr-unul dintre acele momente pe care le-am trait ca femeie ulterior, si in care El iti spune ca te iubeste sau ca dimpotriva, ar prefera sa ramaneti doar prieteni.

Numai ca diferenta dintre Eu cea de atunci din gradina bunicii mele, si Eu cea de acum, este ca atunci nu acceptam nici in ruptul capului ca margareta ghinionista sa isi opreasca petalele fix atunci cand El, nu ma iubea. Eram in stare sa sacrific jumatate din gradina bunicii pentru un scop nobil, acela de a mi se confirma iubirea pe care Eu o purtam in suflet.

Cam asa cred ca am fost educati cu totii, sau chiar as indrazni sa devin un pic mai mistica si sa spun ca asa ne-am nascut, cu un viu instinct de a cauta iubirea, de a o descoperi in toata splendoarea si de a o manifesta plenar in fiecare secunda a existentei noastre.

Pentru un motiv sau altul, invatam sa cautam iubirea in exteriorul nostru. Simtim iubirea sub forma cardurilor de fluturi ce ne bombardeaza stomacul, doar atunci cand El sau Ea se afla langa noi. Ne simtim completi si in siguranta doar atunci cand mama ne tine de mana si ne asigura ca raul e trecator iar binele invinge de fiecare data.

Si desi ma bucur sa am fiecare dintre aceste experiente in care se resusciteaza acest minunat sentiment in mine, cred ca se acorda o importanta mult prea diminuata redescoperirii potentialului viu de iubire din fiecare dintre noi si accesarea si manifestarea lui, independent de cadrul sau persoanele in preajma cui te afli.

Cred sincer ca primul pas pe care ar fi potrivit sa il facem, pe care eu una l-am descoperit pe la 30 de ani, ar fi sa ne descoperim pe noi, in loc sa ne cautam in bratele, vorbele si ochii celor de langa noi. Simtim nevoia aproape fizica sa stam lipiti unul de celalalt intr-o relatie, sufocandu-ne reciproc, tocmai din aceasta nevoie de regasire de sine a fiecaruia dintre parteneri. Celalalt are astfel menirea de a oferi o confirmare a noastra si a puterilor de super-erou imatur investite. Si pare paradoxal insa regasirea si constientizarea de sine, se ating doar in singuratate.

De aceea ma gandesc ca in loc sa iesim dintr-o relatie, doua, o suta, sifonati de fiecare data, mai degraba sa incepem sa ne descoperim pe noi, cu bune si cu mai putin bune, sa ne acceptam "la pachet" si sa ne asumam. Cred ca un asemenea proces facut anterior unei relatii de fiecare dintre cei doi viitori parteneri, ar face ca ei sa se concentreze mai putin asupra acoperirii traumei/deficitului celuilalt, si mai mult asupra punerii in comun a unui "pachet" viu de sentimente, trairi, emotii, istorie de familie, experiente, daruri, haruri aflate intr-o perpetua fluctuatie, pentru a crea si pentru a creste impreuna.

Poate parea cumva acelasi lucru insa nu e, cel putin pentru mine. O data cunoascuta, acceptata si asumata, eu una m-am simtit mult mai libera in raport cu cei de langa mine. Nu ca mi-as fi rezolvat toate problemele si incep de la zero, ci cu gandul ca stiu ceea ce sunt, imi asum sa lucrez si sa schimb in mine lucrurile pe care le consider nepotrivite existentei mele, si atunci cand cel/cei de langa mine imi scoate/scot la iveala un astfel de lucru, sa nu ma supar pe el/ei si sa arunc toata vina in exterior, ci sa ma retrag in spatiul meu personal si sa schimb acel lucru in mine, intr-o totala acceptare, pentru ca data viitoare sa fie altfel.

Aceasta fiindca suntem iubiti pe masura disponibilitatii noastre de a ne iubi pe noi insine si de a ne lasa iubiti. Or, cum sa te iubesti sau sa te lasi iubit atata timp cat habar n-ai cine esti tu cu adevarat, si stii doar din exteriorul tau ce faci bine si ce nu faci bine. E ca si cum ai merge legat la ochi intr-o piata publica si ai ruga pe fiecare sa iti spuna cum esti tu, ramanand de fiecare data surprins/a de raspunsurile primite.

Tin minte si acum ca la inceputurile cautarilor mele auzeam in jurul meu ca o placa stricata, ca nu ma iubesc pe mine si ca ar fi cazul sa incep sa o fac. Atunci m-am aflat intr-una dintre cele mai mari dileme din viata mea. Cu ce sa incep? Cum sa o fac? Cand voi sti ca am ajuns acolo? Nimeni nu avea raspunsuri pentru mine si nici metode. Mi se spunea ca e un demers personal si voi sti intuitiv cand am ajuns acolo.

Asa ca acum cred ca as putea sa impartasesc din experienta mea, celor care se gasesc in aceeasi situatie. Cred ca e important ca prim pas sa fim sinceri cu noi, sa nu ne mai mintim de dragul apararii unei imagini pe care ne-am creat-o cu mult sarg sau care ne-a fost creata. Apoi sa intelegem ca suntem produsul familiei noastre si a experientelor traite pana atunci. Ca in acest proces nu incape niciun sentiment de culpa si astfel, nici de iertare. Lucrurile sunt cum sunt, si nu ne ramane decat sa le acceptam ca facand parte din noi si determinand persoana noastra din prezent. Apoi, incet vom extinde acest proces si asupra celor din jurul nostru. Ii vom putea vedea printr-o prisma mai larga a mediului si familiei din care provin, a experientelor traite de acestia, si astfel, vom sti cu siguranta ca orice judeata de valoare e de prisos.

Atunci vine iubirea si compasiunea. Nu este acea iubire care frige, ci una molcoma, in care iti dai seama ca fiecare om este un "pachet viu" ca o matriosca, inca nedescoperit pe deplin. Iar experientele din aceasta viata nu fac decat sa ne dea prilejul si mijloacele spre a ne descoperi, sau a ne lasa descoperiti tot mai mult si tot mai profund.

Cred ca as putea sa continuu sa mai scriu despre asta inca mult de acum incolo, insa cred ca e tot atat de important sa si traim toate constientizarile noastre, toate acele "click"-uri pe care le avem, cand scriem ceva, cand citim o carte, cand vedem un film sau o piesa de teatru sau cand vorbim cu cineva.

Asa ca eu una ma intorc in viata mea cu credinta vie ca voi trai acea iubire constienta, libera si asumata, in care sa cresc, sa invat, sa descopar, sa evoluez, sa iubesc plenar si fara temeri si prejudecati. Si asa este!