Un Dragobete…fara datorii!

Nu mi-a fost nicicand mai clar faptul ca o virtute se poate transforma usor intr-o pacoste... iubirea. Stiu, pare ciudat. Pana si mie imi pare ciudat acum cand pun asta pe hartie, insa asta e adevarul. Totul pornea de la o loialitate prost inteleasa ca un simt al datoriei dus la extrem, fata de celalalt. E o vorba “Sa iti faci datoria!”…Cam asa am inteles eu si familia mea sa iubim, facandu-ne datoria, de parca insasi iubirea pe care o simteam de la celalalt trebuia retribuita cumva, si asa se crea “datoria”. Era ceva atat de subtil si de inconstient incat totul se transforma intr-un automatism si un dat. Familia si prietenia se transformau astfel, intr-o relatie de putere in care cineva era mai presus decat celalalt in iubire, in care unul era “dator” celuilalt. Si asta doar fiindca cel care era "mai prejos" nu avea curajul, increderea, puterea dar mai ales iubirea si stima de sine, de a fi egalul celuilalt, egalul autoritatii pe care o iubea si o stima atat de mult.

De mica am suprapus iubirea parintilor peste sacrificiile de ordin material pe care le-au facut pentru mine. Si parintii mei, cred ca au suprapus de multe ori iubirea peste posibilitatile lor materiale de a-mi oferi anumite lucruri sau oportunitati de care aveam nevoie. Desi nu sunt unul si acelasi lucru,  ele tind sa mearga mana in mana. Spre exemplu, mama si tata au fost la polul opus. Daca mama a facut imposibilul din punct de vedere financiar, ca sa merg la un liceu bun, la o facultate buna, la bursa in straintate, la cercetare in strainatate, inhamandu-se uneori la datorii mult peste puterea ei de a le acoperi, doar dintr-o mare iubire fata de mine si un profund simt al datoriei, tata s-a pastrat intr-o linie neutra, in care toate erau aparent bune si frumoase, pana cand se ajungea la spinosul subiect al banilor. Atunci de obicei se supara, in primul rand pe mama, apoi si pe mine, pana cand trecea evenimentul nascator de nevoi financiare, si imediat dupa, devenea din nou, iubitor si deschis la vorba.

Si desi mama mea eroina, nu mi s-a plans niciodata, repetandu-mi ca a fost alegerea ei si nu o regreta, dintr-un motiv mult prea subtil si pentru mine si pentru ea, fiecare chin al ei facut in numele iubirii ce mi-o poarta, devenea o “datorie” in plus pentru mine. La polul opus, lipsa sustinerii din partea tatalui meu, a condus sigur si rapid, la negarea oricarei prezente a lui in viata mea. Asta desi paisprezece ani am impartit aceeasi casa, zi de zi. Ca si cum iubirea dintre noi era o contabilitate cinica, in care el avea “datoria” sa ma iubeasca si sa ma sustina, si eu, la randul meu, sa il iubesc si sa il sustin. Pe atunci nu prea stiam niciunul de capul nostru, si credeam ca trebuie musai sa faci ceva ca sa fii iubit. Mama vroia iubita, tata nu prea. Si uite asa, simtul "datoriei" era direct proportional cu nevoia de iubire.

Nimeni nu punea in cuvinte asta, nimeni nu pretindea in cuvinte asta celuilalt, caci contabilitatea asta emotionala era “presupusa, inconstienta si subinteleasa”. Si asta cam in orice familie din acea vreme. De multe ori o suprindeam pe bunica mea mai ales, povestind la cafea cu prietenele ei, “Eu nu stiu de ce X e nefericita. Barbatul ii aduce bani acasa, nu o bate, nu o inseala si nu bea.” Iata abecedarul fericirii in cuplu de pe atunci. Altfel, si intre soti, iubirea era o “datorie”, si chiar daca sub acea “datorie” iubirea se usca pana nu mai exista nimic, “datoria” se incapatana sa ramana. Si cu cat “datoria” era mai mare, cu atat “iubirea” era mai putina, si chinul mai prezent. Femeile si barbatii mascau durerea, frustrarea, umilinta si lipsa iubirii, sub umbrela iluzorie a “datoriei” de a fi si a se purta intr-un anume fel, de a se pastra intr-o casnicie, sau de a se anula incet-incet pe sine .

Si iata ca, sub aceasta plamada, intalnim astazi tineri care se dau de-a rostogolul din “datorie” pentru parintii lor, stau impreuna cu acestia pana la varste adulte, se casatoresc cu cineva pe gustul parintilor, au copii pentru ca parintii isi doresc nepoti, fac o facultate pentru ca parintii isi doresc ce nu au putut ei sa faca, toate astea ignorandu-se pe ei si dorinta lor interioara. Si asta fiindca asta e modelul, al unor parinti crescuti sub semnul “datoriei” care si-au depasit cu mult capacitatea, mai ales materiala, la momentul copilariei copiilor lor, ca unica forma cunoscuta de ei la acel moment, de expresie a iubirii lor fata de odraslele lor.

Asa ne suparam si pretindem de la iubitii/iubitele, parintii, prietenii sau copii nostri anumite comportamente conforme cu printipurile noastre, de aceea ne simtim tradati atunci cand cineva drag alege un drum conex sau diferit decat impreuna cu noi, de aceea ne simtim atat de indatorati fata de cel ce ne iubeste, fie el prieten, iubit/a, sau ruda, nefiind in stare de pune niste granite al spatiului propriu si personal in care guvernezi de unul singur. Tot de aceea cand cineva ne face un cadou simtim nevoia sa ii intoarcem fapta, sa ii intoarcem complimentul sau sa facem o glumita autoironica pentru a minimaliza complimentul sau gandul bun, impotenti fiind de a sta pe loc, de a zice “Multumesc!” si de a savura asta pe dinauntru.

Dar cred ca lucrurile se schimba, si suntem pusi la marea incercare de a ne elibera de “datorii” fie ele materiale, karmice, emotionale, sociale sau de orice fel, de a pune materialul pe al doilea loc si de a descoperi, ce e cu adevarat pe primul loc. Mai intai dintr-o neimplinire si tristete profunda, stranie si fara sens, apoi dintr-o bucurie, trezire si nevoie de impartasire cu ceilalti. Caci ce poate fi pe primul loc altceva decat iubirea cu toate formele si valentele ei nemarginite insa iubirea libera, neconditionata si nestingherita, iubirea care se naste direct din noi, fara motiv, fara vreun aport personal, si fara nicio pretentie, datorie sau repros, izvorata dintr-o profunda aflare si iubire de sine.

Asa ca iubesc fara datorii, pe cine-mi place, cat imi place si cand imi place, zbor, ma intind, ma strang, rad, tac, scriu, vorbesc, respir, expir, ma bucur, muncesc, alerg, stau, sunt recunoscatoare, traiesc, sunt libera si fara datorii…

Supararea cand imi vine, rad, iubesc si ma fac bine

E vremea bilantului si a promisiunilor solemne pentru anul care vine, a intentiilor si a sperantelor. Si uite asa ajung sa citesc si sa aud numai mesaje pline de multumesc, te iubesc, iertare, compasiune, iarasi iubire, bine... intelegeti idea. Si asta ma lesina, ca o bere rasuflata intr-o zi de vara torida. Adica, berea e buna, daca ar mai fi fost si rece, era perfect, isi atingea scopul. Cam asa si cu mesajele astea. Bune ele, dar daca ar mai fi si pe sincere, sa ilustreze realitatea din interior, ar fi perfect, ar fi un act care ar emotiona si ar incuraja pe ceilalti de langa sa isi permita sinceritatea cu ei insisi, macar o data pe an.

Asa ca... asta e mesajul meu de an nou, unul brutal de sincer.

Ma simt suparata, tare suparata, pe neputinta celor din jurul meu, pe indaratnicia de a fi neputincioasa si de a ma chinui, indaratnicie familiara si celor din jurul meu, pe lipsa de curaj si consecventa in decizii si de irosire in lucruri mici si neinsemnate, cum ar fi aceasta suparare.

Ma simt suparata si impung, n- am rabdare, ma enervez repede si scriu mesaje suparate care sapa in cei dragi din jurul meu. Apoi imi pare rau si imi dau seama ca ii iubesc asa cum sunt, cu neputinte, cu imperfectiuni, cu nesigurante si incapatanari. Sunt oamenii mei, si ...ia ghici, ei sunt eu...

Si asa imi dau seama cat de suparata sunt eu pe mine, pe neputinta din capul meu, pe lipsa mea de rabdare, pe lipsa mea de consecventa, pe lipsa mea de fermitate in decizii, pe lipsa de curaj, pe temerile si nesigurantele mele. 

Si atunci ma uit in jurul meu. Iubitul imi spune "Sweety...love you as always!You are like a magnet." Ma suna mama. "Fata... Te iubesc mult!". Ma suna tata. "Fata tatei...sa ai un an minunat!" Danuta bate frisca in bucatarie in locul meu pentru tortul de diseara, Mihaela ma ia in brate ma pupa si imi spune "Tare te iubesc sora mea!" si atunci Olguta incepe sa rada in hohote fara motiv. Si uite asa, ma buseste plansul cand imi dau seama ca oricat de uricioasa si suparata si ciufuta as fi, ei cu totii ma iubesc, si mai mult, si mai cu foc...Si atunci imi dau seama ca toti oamenii din jurul meu sunt eu, care isi cheama acasa ruda mai suparata, mai furioasa, mai ciufuta, mai moroconoasa, aia care de Anul Nou ar vrea sa stea in varful patului si sa se uite la Vasile Muraru si sa planga la glumele lui rasuflate, printre pahare de sampanie si sandvisuri cu salam de sibiu. Si atunci, incep sa rad, in hohote, incep sa plang si sa rad ca si cum Universul ar rade cu lacrimi de tragediile mele insignifiante, si minuscule, si rizibile...

 

Si atunci rad, si rad, si plang si rad, si iarasi rad. si mai plang... Si ma bucur, ca traiesc, ca plang, ca rad...ca am oameni in jurul meu care ma invata zilnic cum sa iubesc, de fapt...cum sa ma iubesc, cu toate putintele si mai ales cu neputintele mele, cu stangaciile si morocaseniile mele, si ezitarile si neajunsurile mele, stiute si mai ales nestiute...asa cum ma aflu, mai mult, mai sincer, mai deschis, mai autentic.

 

Asa ca va doresc...un sincer... La multi ani!

Iosicumini

Mos Craciun traieste!

Asa mi-a spus o prietena draga! Ce-i drept uitasem sau poate doar nu ma mai gandisem la asta demult, foarte demult. Si cu toate astea, acum ca tot mi-am amintit de el, imi dau seama ca a fost si este cu mine mereu..nu doar de Craciun.

 

Prima mea amintire cu Mosul este din timpul gradinitei, sau “caminului” cum ii spuneam noi, unde ma ducea mama. Aveam in jur de 5 ani. Era Craciunul si purtam o pelerina din saten alb cu floricele si o coronita de printesa pe cap. Nu imi aduc aminte ce cantec sau poezie am spus atunci, insa imi aduc perfect aminte momentul in care Mosul m-a luat in brate si m-a pupat multumindu-mi. Apoi a cautat prin sacul lui rosu si mare si mi-a intins un cadou, pe care surpriza…scria chiar numele meu. Surpriza a fost si mai mare cand am deschis cadoul si am gasit un set de gatit de jucarie, fix asa cum imi dorisem eu. Atunci am avut asa o bucurie de intensa, fiindca nici nu credeam ca exista set de bucatarie de jucarie…si iata ca Mosul, nu doar ca l-a gasit, ci mi l-a si adus. Acum imi dau seama ca ceea ce m-a bucurat cel mai tare, nu era cadoul in sine, ci faptul ca Mosul stiuse exact ceea ce eu imi dorisem, si surpriza….fix aia mi-a si adus in dar. M-a bucurat enorm si m-a linistit sa stiu ca cineva, acolo la Polul Nord, stia exact ce imi doream, fara sa-i spun nimic, fara sa-l rog indelung, fara sa-l cicalesc, sa plang in fata magazinului sau sa dau din picioare. El stia pur si simplu si facea sa se intample.

 

Imi amintesc mai apoi ca intr-un an am decis sa ii testez limitele de darnicie si generozitate, sarind intentionat calul in asteptarile sau lista de codouri pe care mi-o doream. Alaturi de bicicleta, am trecut si patinele si o pereche de schiuri, si o papusa, si dulciuri. Daca era intr-adevar magie…ar fi trebuit sa le primesc pe toate ca in toti ceilalti ani.  In anul acela mi-a adus o pijama, o papusa (nu cea pe care mi-o dorisem eu) si cateva portocale. Am fost dezamagita insa mi-am spus ca Mosul nu face Hocus-Pocus ci asculta doar de dorintele adevarate. MI-a parut rau, caci nu imi dorisem cu adevarat niciunul dintre cadourile ce le pusesem pe lista. De atunci incolo am devenit foarte serioasa cu Mosul si i-am cerut doar ceea ce imi doream cu adevarat!

 

La scurt timp dupa aceasta patanie am aflat ca Mosul era de fapt mama care se strecura pe furis si imi lasa cadouri. Imi dadusem seama de lucrul asta cand vazusem cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului pijamaua care avea sa sada ulterior sub brad...nu de la mama ci "de la Mosul". Acum imi dau seama ca nu m-am suparat foarte rau fiindca ceva din mine a continuat sa creada.

 

Paradoxul cel mai mare, a fost ca peste ani, in timpul facultatii, singurul meu job, a fost nici de asistenta a vre unui avocat de succes din Cluj, nici la pizzeria din coltul caminului, nici in Carrefour, nici nicaieri altundeva decat in Satul lui Mos Craciun, in Rovaniemi. Eu am fost spiridusul lui Mos Craciun in mod oficial. Acolo am facut parte din magia lui Mos Craciun. Vorbeam cu copii care veneau zilnic sa il viziteze pe Mosul cu inima in palma. Iar Mosul nu s-a lasat mai prejos. Le-a luat inima lor micuta si sincera, a suflat peste praf de stele, si apoi la o turta dulce si un lapte de ren cu vanilie, deschideam cadourile care erau "fix" pe calapodul dorintelor copiilor - musafiri. Ma regaseam in privirea copiilor pe care ii vedeam in fiecare zi, in speranta, credinta si surpriza lor implinita ce li se citea pe fata. Asa ceva nu are cum sa fie doar o poveste de copii. E mult prea adevarat si puternic.

 

Mai tarziu, imi aduc aminte ca i-am cerut Mosului  un barbat dragut cu care sa am o relatie draguta, insa asa…de incercare, nu neaparat serioasa. Fara maritis, cunoscut parinti, mutat impreuna...asta era clar! Si s-a facut…cateva zile mai tarziu eram cu un barbat frumos cu nume predestinat de cuceritor, cu care am avut o relatie draguta, fara maritis si cu final la fel de intempestiv ca si inceputul. De incercare… M-a durut cand s-a terminat iar  printre sughituri si de ce-uri, mi-am adus aminte ca fusesem foarte specifica in ceea ce ii cerusem Mosului, iar Mosul imi adusese fix ceea ce cerusem. Na…acum mai enerveaza-te pe Mosul sau pe Romeo din povestea de mai sus. Nicicum!…Mi-am dat seama ca ceea ce-am cerut, aia am primit. Asa ca am invatat sa fiu atenta la ceea ce-mi doresc si cer.

 

Asa ca mai tarziu mi-am dorit o casa…pe pamant, si cu pamant. O casa batraneasca, cu personalitate care sa spuna o poveste, o casa calda in care sa intri si ca simti ca prinzi radacini. O saptamana mai tarziu, am intrebat la birou de o casa ieftina, aproape de Bucuresti si de metrou. Si in aceeasi zi, am gasit-o, iar peste jumatate de an m-am mutat in ea.

 

Insist insa de ceva timp la Mos pentru un barbat bun si bland, sufletul meu pereche, nu oricare, pentru barbatul care sa ma reflecte pe mine, fiindca sunt sigura ca exista undeva in aceasta lume larga un asemenea barbat. Si chiar daca nu a aparut inca, am credinta ca va veni cand eu imi voi dori cu adevarat. Precum setul de gatit de bucatarie din copilarie, ce nici nu as fi crezut ca se fabrica, si cand colo m-am trezit cu el in brate de Craciun. Cu fiecare Craciun pe care il petrec singura, fara El, si il intreb in gand pe Mos, cu nerabdare, de ce intarzie, imi vine in minte si inteleg ca eu am decis sa cresc de una singura pentru moment, iar Mosul nu poate decide peste mine. El doar reflecta ceea ce eu imi doresc cu adevarat. De altfel, simt cum cresc in fiecare clipa eu, ca femeie, ca om, ca suflet, cum sunt intr-un proces continuu de descoperire, de cunoastere, de intelegere, eu cu mine insami. Fiindca unele lucruri ies mai bine cand esti de unul singur, cum altele se invata mai bine in doi. Eh…eu sunt la etapa lucrurilor care se fac mai bine de unul singur. Si atunci...il simt pe Mos langa mine…vorbesc cu el, iar el imi raspunde in felul lui. Deci nu am cum sa nu cred in Mos Craciun caci el este cu mine si in mine.

 

Caci Mos Craciun este acel ceva bland si bun, care asculta si ofera, acea energie care te face sa ai fluturi in stomac si sa zambesti prosteste fara motiv, este ceea ce cheama familiile aproape, este caldura si lumina. Pentru mine Mos Craciun nu este o iluzie puerila. Pentru mine Mosul nu a incetat niciodata sa existe. El este credinta mea in mai bine, credinta mea  ca dorintele venite din suflet se implinesc fara exceptie, credinta mea si speranta mea si caldura mea si lumina mea, bucuria mea si cantecul lin cu miros de brad verde si portocale ce-ti curg lipicios printre degete. Mos Craciun inseamna surpriza coincidentelor aranjate cu mana, si a bucuriei ca nu esti singur, ca esti ascultat, iubit si daruit…

 

Asa ca Mos Craciun exista cu adevarat. Cred ca a venit si la tine :-)

 

(Mos)Craciun fericit!

 

Iosicumini

Sunt cu adevarat fericita! Ce ma fac?!

Ei bine da…sunt cu adevarat fericita. Sunt atat de fericita incat nu ma pot stapani sa nu scriu despre asta. Sunt fericita atunci cand ascult o melodie frumoasa, atunci cand o cant la chitara cu “na-na-na”, sunt fericita cand mananc pipote de pui la cantina din colt, sunt fericita cand ascult colindele pe care le tot aud de cel putin 10 ani incoace, sunt fericita cand ajung la inot si-mi iese sau nu imi iese ceva, sunt fericita cand ajung acasa si ma asez in pat si focul palpaie in soba dupa ce mi-am ars mainile si m-am chinuit facand focul, sunt fericita cand vorbesc cu mama despre orice sau cand imi imbratisez cea mai buna prietena, sunt fericita cand imi iubesc cainele vagabond aciuat pe langa casa, sau cand merg in masina spre birou si imi beau cafeaua fierbinte in traficul infernal din Bucuresti…ce mai incolo si incoace…trebuie sa recunosc, n-am incotro, ca sunt fericita mai tot timpul si mai indiferent de ce fac, tot fericita raman. Si de aici se desprinde o intrebare…Eu ce ma fac, asa fericita?!

 

Nu, nu glumesc! Ce ma fac eu acum cu atata fericire pe capul meu?!

 

Stiu ca pare asa o nebunie sau un moft ce scriu eu acum, dar asa e. Am fost obisnuita de mica cu greul, cu nevoia, cu “descurcatul”, cu conflictele dintre “oamenii mari”, cu suferinte bagate sub pres,  cu treburi de “oameni mari”, cu neputinte si frustrari. Stiu foarte bine cum sa le descurc, stiu cum sa le administrez de fapt cred ca m-am obisnuit cu ele. Insa obisnuinta aceasta a sapat in mine, si atunci cand am crezut ca m-am obisnuit mai mult cu greul, atunci a inceput sa doara cel mai rau. Asa rau, incat nu mai puteam baga prea multe sub pres nimic.

 

Si fiindca devenisem o femeie puternica si mai ales inteligenta, nu se cadea ca durerea sa iasa pe gura oricum, ci doar impachetata frumos in poleiala unui sarcasm mai mult tragic decat comic, aspru, morocanos, dar inteligent. Sarcasmul devenise semnatura mea, acel ceva care ma definea si ma facea dorita, glumeata si inteligenta, printre prietenii, colegii sau cei din familia mea. Si atunci cand o prietena draga mi-a spus, neamuzata de o glumita de-a mea, ca sarcasmul este masura unei dureri ascunse…m-am simtit zdruncinata din radacini caci fara sarcasmul meu aspru, glumet si inteligent…cine mai eram eu? Cu alte cuvinte, fara durere si chin…mai existam? Stiu, raspunsul pare simplu si evident, insa simterea concordanta nu a fost la fel de simpla si evidenta pentru mine la acel moment.

 

Mi-am dat seama acum, ca imi era mult mai la indemana sa ma descurc cu greul decat cu binele, cu chinul decat cu usurinta firescului din lucruri, cu iubirea decat cu sarcasmul si micile rautati, cu tristeatea decat cu bucuria. Nu stiu de ce, probabil e o mostenire ancestrala a chinului si suferintei si o ignoranta vinovata fata de fericire, iubire si bucurie. Si nu ma refer la fericiri de moment, trecatoare si efemere…adica la un shopping in mall, la o inghetata mare cu ciocolata, la o destrabalare la KFC sau la masina noua din parcare. Nu ma refer nici la iubiri nascute din nevoi, suferinte si atasamente bolnavicioase, cum personal, cred ca a fost tiparul si obisnuinta pana de curand. Nu ma refer nici la bucurii fortate de tipare ale societatii caci toata lumea “trebuie” sa fie fericita, sa cante, sa manance si sa danseze de Craciun si Revelion, chiar daca poate cu adevarat ii arde sa stea in pijama cu capul in perna.

 

Cand vorbesc de fericire, iubire si bucurie, ma refer la o stare continua, nedeterminata si neinfluentata de nimic din afara mea. Vorbesc despre o emotie frumoasa care curge continuu si umple totul, vindeca si incalzeste. Am citit despre ea, am vazut-o la altii din jurul meu, insa recunosc ca desi ravnita, nu am crezut niciodata ca o voi simti in toata fiinta mea si ca ma va tine. E atat de emotionant sa ma observ fericita dupa o viata in care nefericirea a fost o virtute si un piedestal. E atat de emotionant sa vad ca sunt mai presus de neputintele si necredintele fiintei mele pamantene. Caci ceva mai presus de Elena care merge acasa in fiecare seara, doarme 4-5 ore si a doua zi se intoarce la birou, este o alta Elena, care stie foarte bine ca fiecare mers acasa si fiecare somn si fiecare plecat de acasa este o experienta pretioasa, ca o picatura chinezeasca ce la un moment dat va umple un pahar care va avea sens si va face diferenta si pentru Elena cea care acum doar merge acasa, doarme si a doua zi se intoarce la birou.

 

Este emotionant sa simt cu adevarat ca niciodata nu am fost singura ci doar nu prea am stiut de mine. Este emotionant sa simt ca intr-adevar nu mai am nevoie de nimic si de nimeni pentru a fi cu adevarat fericita. Si asta nu inseamna ca nu imi doresc inca mult sa ma indragostesc cu totul de cineva, si eu sa fiu el si el sa fie eu, si amandoi unul. Insa de abia acum imi dau seama ca o astfel de relatie nu se poate naste din nevoie, suferinta, singuratate si durere…ci din bucurie si iubire in primul rand fata de propria persoana.  Caci nu poti iubi mai mult pe cineva decat te iubesti deja pe tine insuti.

 

Deci…ce ma fac eu acum? Am plans astazi de vreo trei ori de bucurie si recunostinta. E ceva ce nu poate fi pus in cuvinte care ma atinge profund si ma emotioneaza. Ce ma fac eu? TRAIESC…mai cu foc si mai intens, mai constient, mai impacat si mai increzator in mine si in alegerile mele.

 

Si inca mi-e greu, si inca sunt cu neputintele mele, si inca sunt cu fricile mele, si inca sunt cu greutatile si neajunsurile din viata mea. Nu, nu au disparut cu toata fericirea de care va vorbeam mai sus. Dar toate imi par acum firesti si necesare, ca niste lespezi pe care scrie “Pasul 1”, “Pasul 2”, “Pasul 3” si asa mai departe…Pana unde? Pana nicaieri si pretutindeni…caci nu prea conteaza destinatia  ci cum te petreci pana acolo.

 

Asa ca sunt cu adevarat fericita si traiesc!

 

Cu drag,
Iosicumini

Ce stia Elena si uitase

Am vazut zilele acestea un film care m-a impresionat enorm si a avut o mare rezonanta in mine, What Maisie Knew, dupa un roman de-al lui Henry James. E un film care mi-a adus aminte de inocenta cu care un copil isi iubeste parintii in ciuda ratacirilor lor, de profunzimea si deschiderea cu care iubeste un copil pe orice necunoscut ii ofera deschidere si iubire, de loialitatea cu care iubeste un copil, de masura nemasurata cu care iubeste un copil. Pe toate astea le-am regasit in copilul din mine. Pe toate astea le-am trait si cu filmul asta mi s-a deschis un nou sertaras in suflet, in care tineam ascunse de ochii privitorilor toate trairile mele de atunci, pe care cu mintea de acum, le credeam vulnerabile si mari stricatoare de imagine (am recunoscut, na!:-)).

Si poate n-as fi inceput sa scriu, daca nu vorbeam deunazi cu o prietena draga, care  tocmai intelesese cat de legata este ea de parinti, intr-un mod nefiresc in care parintii se poarta ca niste copii ce au o continua nevoie de afectiune si atentie, iar copilul a devenit un parinte mult prea responsabil si indoit de tot felul de sarcini si indatoriri ce nu ii apartin cu adevarat. Scenariul devine si mai dificil de jucat atunci cand ceea ce sta la baza unei astfel de relatii este o iubire imensa, profunda si inocenta, ca cea a lui Maisie, din filmul de care va povesteam la inceput, insa pervertita si inteleasa de-a-ndoaselea, prin ochii unui adult care nu a crescut suficient.

Eu cred ca suntem multi cei care am pornit de acolo. Ceea ce a realizat prietena mea, e o boala de generatie. Asa ca m-am gandit sa va si sa imi vorbesc despre mine, despre calatoria mea de pana acum, in speranta ca regasindu-va, cel putin partial, nu va veti simti singuri, nu va veti simti vinovati, nu va veti simti intr-un cerc vicios fara iesire, ba din contra. 

Precum multi tineri adulti de varsta mea, am doi parinti care nu au avut o casnicie bazata pe iubire, blandete si intelgere, ci mai degraba pe circumstante exterioare, pe fuga de ei, si speranta de-a gasi in celalalt raspunsul neimplinirilor si suferintelor lor de pana atunci. De ce? Din necunoastere, fiindca asa facea toata lumea, fiindca crescand la randul lor intr-o familie ce nu i-a multumit, si-au dorit ei insisi sa creeze o familie dupa nevoile sufletului lor. Insa nu si-au dat seama ca purtau cu ei, si in ei, mostenirea familiilor pe care le negau, pe care le criticau, fata de care doreau sa se desprinda si sa faca altfel.

Asa am aparut eu. La fel asemenea multor tineri de varsta mea, ca rezultat ambitios si incapatant al unui avort nereusit. Din nou, asa erau vremurile, asa facea toata lumea. Femeile isi doreau sa fie libere, in vremurile in care un regim le vedea precum o masina ieftina de crescut statisticile demografice.

Si desi parintii mei m-au iubit si ma iubesc si simt iubirea lor fata de mine, mi-as fi dorit sa fi venit in lume dintr-o iubire si o daruire totala a unuia fata de celalalt, asa cum imi doresc sa vina si ingerasul meu in lumea asta, cand o fi.

Si daca tot am ajuns la ce mi-ar fi placut si nu sa intamplat...e timpul sa impartasesc cel mai mare secret al copilariei mele. Recunosc ca atunci cand eram micuta, necunoastea parintilor mei mi-a produs o suferinta de care mult timp nici nu am stiut. Ma durea doar sufletul, asa cum o durea si pe Maisie, insa niciodata nu mi-am pus problema ca sufar, ca nu mi-e bine, ca cine ma face sa sufar, ca sa gasesc vinovati. Ii iubeam pe amandoi cu loialitate si fanatism. Si imi tremura sufletul de frica si de emotie atunci cand parintii mei se certau. Insa ceva din mine ma facea curajoasa si stapana pe mine. Eram curajoasa si stapana pe mine, de trei ori mai mult, cat si pentru mama si pentru tata.

Si asa am devenit un adult responsabil, capabil sa duca multe si sa rezolve multe, care era curajos, demn si stapan pe el, nu doar pentru parinti, ci si pentru oricine din jur care avea nevoie de ajutor. Mai putin pentru el insusi. Ajutam chiar si atunci cand nu mi se cerea asta. Ajutam, sustineam, sfatuiam, cheltuiam din mine pentru oricine imi era drag. Imi era greu, eram obosita mai tot timpul, nu aveam o viata personala, insa ma hraneam din faptul ca cei din jurul meu erau fericiti, linistiti si scapati de-o povara, cand eu eram langa ei.

Pana cand, am ajuns la capatul puterilor, sau mai bine spus, la un capat al puterilor, ca puterile sunt infinite de altfel. Un punct in care mi-am dat seama ca ceva trebuie sa se schimbe. Nu am realizat pe moment ca devenisem un erou salvator a tot si toate, insa stiam ca nu mi-e bine cum sunt.

Cand o draga prietena mi-a spus..."Elena, nu-i treaba ta! Nu-i ajuti cu nimic. Ei tot nu vor pricepe ce au de invatat din experienta respectiva, si tu vei fi din ce in ce mai obosita si depasita de situatie. Le ei din lectia lor de viata, si asta nu ramane neplatit. Drumul spre Iad e pavat cu intentii bune. Lasa-i. Se vor descurca si fara tine!"...am fost ranita, neincrezatoare si debusolata. Dar incet incet, acel adevar a sapat in mine si am inteles ca asa era.

Asa am inceput sa imi vad de treaba mea, sa ajut atunci cand mi se cere ajutorul si cand cu adevarat ajutorul meu sustine pe cel ajutat si nu ii inlocuieste efortul propriu. Asta m-a costat cateva prietenii pana atunci trainice, insa am stiut intotdeauna ca doar asa puteam sa ajut intr-adevar.

In ceea ce ii priveste pe parintii mei...ei m-au iubit in continuare, ba chiar mai mult decat inainte. Desi la inceput ma credeau intr-o secta, incet-incet au vazut schimbarea, iar schimbarea mea, le-a oglindit si nevoia schimbarii in ei insisi. Si asta fara prelegeri aride si carti de dezvoltare personala bagate cu forta pe gat. Increderea mea in ei, ca se vor descurca si fara mine corcolindu-i la fiecare pas, le-a dat forta si incredere in ei insisi.

Cand am vazut filmul cu Maisie, m-am reintalnit cu iubirea inocenta pe care le-o purtam, si de la care plecasem, pana sa ajung campioana salvatorilor de pretutindeni. Iubirea aceea inocenta care  uita tot,  iarta tot, pune balsam peste rani, oblojeste, mai presus de orice judecata, care nu are nevoie de dovezi, justificari, explicatii sau intelesuri pentru sine. Ea doar exista si se manifesta in ciuda logicii, in ciuda suferintei, in ciuda prejudecatilor, in ciuda limitarilor si tiparelor. Ea este acolo. Mi-am dat seama ca pervertisem iubirea aceasta din mine, si o transformasem in altceva nefiresc. Uitasem cum se simte si cum e ea. Si asa m-am intregit.

Povestesc astea fiindca astazi a fost prima data in viata mea, in care m-am uitat in urma si m-am identificat cu aceasta iubire a toate cuprinzatoare si nu cu neputinta, cu vinovatia, cu furia si neiertarea pe care le simteam adult fiind, cand ma gandeam la copilaria mea. Si asta se simte tare bine.

In acelasi timp imi dau seama ca singurul mod in care cu adevarat imi pot ajuta la randul meu parintii si pe toti cei dragi mie, nu este acela de a le purta poverile, tiparele si neputintele mai departe, ci, tocmai acela, de a iesi eu insami din neputinta, si de a intra in propria putere, de a iesi din necunoastere si de a deveni constient si responsabil de fiecare moment al existintei mele si nu responsabil de existenta celorlalti,  de a iesi din vinovatie si de a intra in acceptare si deschidere, si astfel, sa ii inspir, sa le oglindesc propriile lor valori de care nu sunt inca constienti, sa fiu un viu exemplu ca exista viata si in afara tiparelor si neputintelor.

Increderea ne diferentiaza si dorinta de a face cu adevarat schimbari, in ceea ce traim si in ceea ce simtim. Si ceea ce e cu adevarat frumos, uimitor si miraculos de-a dreptul este ca aceasta schimbare creaza un efect de Domino, in care si cei de langa se vor schimba mai devreme sau mai tarziu sau cel putin vor sti cu siguranta ca e nevoie de o schimbare.

Cu drag,

Iosicumini

 

Din nou

Cu totii avem neimpliniri, frustrari, lucruri pe care ni le-am dori sa arate altfel, la noi, la viata noastra, cu totii avem suparari, mai vechi sau mai noi, tristeturi de tot felul, stiute sau nestiute, ascunse cu grija dupa usa, cu totii am suspinat dupa un barbat sau o femeie, cu totii ne-am simtit la un moment dat abandonati, neajutorati si singuri.

 

Si totusi daca ar fi, sa vina un moment in viata ta in care cineva sa iti spuna "Renunta la toate astea! Esti liber! Si acum mai incearca o data! Fa din nou!", iar tu sa ai sentimental viu ca viata ta incepe din nou, intr-un mod insa mai constient si mai asumat. Cum ar fi?

 

Personal, am trecut prin multe etape de dezvoltare personala. Am plecat iremediabil de la stadiul in care multi dintre noi ne aflam, cu o copilarie pe care mi-as fi dorit-o un pic altfel. Apoi am trecut prin etapa in care mi se parea ca toata lumea din jurul meu e vinovata intr-o masura mai mare sau mai mica, de toata nefericirea si neimplinirea mea. Prin urmare, cautam cu disperare bucuria dar si implinirea tot in exteriorul meu. Aveam sentimentul viu ca la un moment dat va veni cineva si ma va salva.

 

Si asa a fost, insa nu cum mi-am inchipuit eu, pe-un cal alb si cu pletele blonde fluturand in vant ci prin diferiti oameni foarte dragi care mi-au aratat o noua cale spre mine, care m-au sustinut si mi-au dat viziune.

 

Nu m-am atasat niciodata de suferinta, mi-au placut intotdeauna bucuria, iubirea, lucrurile frumoase, gratioase si care emotioneaza. Asa ca atunci cand mi s-a dat sansa sa aleg, intre a-mi trai viata intr-un cerc inchis in care cineva imi da bice pe spate doar ca eu sa am de ce ma plange mai departe, sa am motive sa ii spun prietenei celei mai bune ca eu sufar mai mult decat sufera ea, am ales bucuria, am ales iubirea, am ales lucrurile frumoase, dar mai ales am ales sa imi conduc singura viata, asumat, ca un om mare, care reuseste dar care mai si greseste, care se bucura, care respira, care simte, care traieste pentru sine si in sine.

 

Am trait acest moment cu totul, cu fiecare simt in parte intr-o experienta uluitoare in care am luat parte la propria mea reciclare. Ce-am citit pana acum, sau ce am crezut ca am inteles sau experimentat pana aici, de abia acum a capatat cu adevarat sens. Nu stiu daca asta o fi trezirea despre care tot am citit in cartit, insa da...chiar simt ca m-am trezit, cu toata fiinta mea.

 

De ce va povestesc toate astea? Pentru ca stiu ca intotdeauna si pentru fiecare exista o cale dar ca totodata fiecare dintre noi avem nevoie de curaj, imbarbatare si sustinere, iar o experienta traita sincer si povestita la fel de sincer, poate ajuta. La ce? Sa iesim din teama, din frica continua care ne face obedienti, frustrati si neimpliniti, din lupta continua dusa aprig de egoul nostru cu dorinta launtrica de a face lucrurile altfel si de a fi fericiti, de a trai cu convingerea continua ca asta conteaza si ca daca potopul lui Noe ar veni maine peste noi, si ne-am trezi brusc fara nimic decat cu noi insine, sa simtim ca avem deja totul.

 

 

Eu si cu mine?

Ma bucur de fiecare data atunci cand ajung sa ma vad eu pe mine cu adevarat, si nu asa cum fac de obicei, sa vad doar imaginea pe care mi-am creat-o despre mine. Ma bucur de asemenea sa vad ca momentele astea sunt din ce in ce mai dese si mai profunde.

 

Am trait un astfel de moment recent. Atunci mi-am dat seama cat de obisnuita este mintea noastra cu superficialitatea. Gandim in tipare, punem etichete si trecem rapid mai departe, linistiti ca stim totul si controlam totul.

Pana si despre noi gandim in tipare si ne vedem intr-un fel anume, fie frumosi, fie urati, fie slabi, fie grasi, fie destepti, fie la mana celor destepti. Ne facem planuri pentru noi tot in tipare, si apoi ne strofocam o viata sa ne inghesuim in acel tipar. Si in tot acest timp, si in toata aceasta lupta, noi nu ne traim pe noi. Nici macar nu ne vedem, nu ne cunoastem, decat distorsionat, fals si fad prin prisma hologramei create de mintea noastra.

Si uite asa, intr-un moment in care toate lucrurile erau mai incalcite ca niciodata, cand simteam ca totul se clatina si oricat m-as stradui continua sa se clatine, cineva a scos o oglinda si mi-a pus-o in fata. Si apoi mi-a vorbit despre mine, despre mine cea de dupa holograma mintii mele. M-a scos de pe undeva, nu stiu de unde, si mi-a facut cunostinta cu mine.

M-a induiosat, m-a emotionat si m-a transformat cu totul acel moment, acea clipa in care mi-am inchis ochii pe dinafara si i-am deschis pe dinauntru. Mi-a placut ce am vazut si nu fiindca ar fi corespuns cu vreun plan B al mintii mele, ci fiindca era fix ceea ce eu simteam demult in mine, ca o voce surda, pe care de abia acum o desluseam. M-a facut sa vreau sa renunt la aparenta de parinte critic care intotdeauna are planuri inalte pentru copilul sau, ignorandu-i insa cu totul fiinta. E ca atunci cand parintele vrea sa devii neurochirurg, insa tu ai vrea sa dai la istorie, filosofie sau actorie.

Dar noi, astia din noi, desi acoperiti incontinuu cu straturi groase de uitare, frica si ignoranta, nu ne uitam niciodata dorul si crezul launtric, nu abandonam niciodata, speram incontinuu, strigam incontinuu, ramanem loiali de la prima viata si pana la ultima, avem rabdare perpetua si continuam sa zvacnim. Pana cand mai apare o oglinda, si ne vedem in sfarsit, ne cunoastem sincer si avem curajul sa ne manifestam!